Dacă ați mers vinerea trecută în Piața Unirii sau dacă ați urmărit la televizor știrile referitoare la manifestările ocazionate de ziua de 24 ianuarie, s-ar putea să fi observat printre pancartele care pavoazau piața cu mesaje pro-autostradă și una cu un mesaj mai curios: „Centralismul ucide”. Cam radical, cam dur mesajul, dar cel care l-a compus avea în esență, dreptate. Cea mai gravă boală de care suferă țara noastră este tocmai centralizarea. La cel mai propriu mod, toate drumurile duc la București. Capitala primește mai multe investiții străine decât restul țării la un loc, ceea ce e aproape absurd. Produsul intern brut pe cap de locuitor în București a ajuns la nivelul Berlinului. Cu o zecime dintre locuitorii țării, Bucureștiul produce un sfert din avuția națională. Iar exemplele pot continua. Este rezultatul direct al unei politici interne care pune în centrul intereselor naționale interesele Capitalei. Situația țevilor de apă caldă din București a ajuns subiect pentru Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Vă amintiți cumva să fi tremurat cineva de emoție la București întrebându-se cum se vor încălzi ieșenii sau gălățenii? La 161 de ani de la Unirea din 1859, suntem mai dezbinați ca oricând, iar Moldova noastră și Iașul în care trăim se află pe ultimul loc în lista de priorități a Capitalei. Și nu așa ar fi trebuit să fie.
Afacere a elitelor
Unirea din 1859 nu a fost o explozie de bucurie care să fi cuprins cele două maluri ale Milcovului. N-a fost nici pe departe împlinirea vreunui vis milenar. Amintiți-vă de povestea lui Moș Ion Roată. Pentru omul de rând, că țara era mai mică sau mai mare, era tot aia. Tot impozitele alea le avea de plătit și tot atâtea șanse apropiate de zero avea să plece din satul în care se născuse pentru a merge altundeva decât în armată. Unirea a fost o afacere a elitelor, care au cântărit avantajele și dezavantajele acțiunii, hotărând că e mai bine ca Moldova și Muntenia să facă împreună o singură țară. Și ca în orice alegere între două variante, au existat oameni care nu au fost de acord cu ce spunea curentul majoritar. „Scumpa noastră Moldovă ar fi amarnic lovită, dispărând de la Focșani. Strămoșii ar blestema din gropnițele lor”, scria Matei Eminovici, tatăl poetului nostru național.
Antinunioniștii
În perioada 1856-1859, dezbaterea pro și contra Unirii a fost în toi. Iar cei care se declarau împotriva ei nu erau puțini, nu erau proști și nici trădători de neam. Oameni precum Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi sau Nicolae Istrati pot fi bănuiți de orice, dar nu de lipsă de patriotism. Printre cei care s-au opus unirii a fost și Ion Creangă. De fapt, el a fost unul dintre cei mai energici antinunioniști. De ce? În fond, de ce existau români care nu voiau unirea românilor?
Diferențe
În primul rând, trebuie să spunem un lucru: curentul antiunionist a fost puternic doar în Moldova. În Muntenia, numărai separatiștii pe degete și la fiecare puteai identifica motivul personal pentru care nu voia unirea. Unul se voia domn, altul dregător, altul risca să rămână fără protector. În Moldova nu a fost așa. Antiunioniștii erau oameni cu stare, cu moșii, cu studii făcute în străinătate, adică o elită care n-ar fi pierdut personal nimic în urma unirii. Erau oameni animați de cea mai fierbinte dragoste de Țară. Doar că pentru ei patria nu era România, ci Moldova.
Moldova era superioară
Cei 15 ani de domnie ai lui Mihail Sturdza, între 1834 și 1859 au reprezentat pentru Moldova o perioadă de liniște pe plan intern și internațional și de puternică dezvoltare. Opozanții lui Sturdza îl acuzau pe acesta în presa vremii că tratează Moldova ca pe propria moșie. Așa și era, dar nu neapărat în sens negativ. La sfârșitul domniei lui, în Moldova existau aproximativ 400 km de șosele pietruite după cele mai moderne modele străine și cu ingineri englezi. În Muntenia, niciunul. În Moldova existau peste 300 de poduri de piatră, printre care se numără și cel din Iași. În Muntenia, nu exista așa ceva. De fapt, nici poduri de lemn nu prea aveau muntenii. Râurile se treceau prin vad sau cu bacul. În 1835, Sturdza a înființat la Iași Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ cu pretenții de universitate din Țările Române, dar și Institutul de Arte și Meșteșuguri, ca școală tehnică. A donat el însuși 600 de cărți pentru biblioteca acesteia. În Muntenia, nicivorbă de învățământ superior, iar conceptul de bibliotecă publică era de-a dreptul SF. Sturdza a desființat robia țiganilor și a încurajat imigrația evreilor, buni negustori sau bancheri, dar și medici sau juriști de care Moldova avea nevoie. Pe vremea lui au fost elaborate planurile de realizare a primelor căi ferate din Țările Române, ca și cel de transformare a Prutului într-un râu navigabil. N-a apucat să-și ducă la capăt planurile.
Simplă anexă
Pe scurt, în 1859, deși mult mai mică și mai slab populată decât vecina Muntenie, Moldova era o țară mult mai prosperă și cu locuitori mult mai înstăriți. Și tocmai asta era teama moldovenilor stataliști: că Bucureștiul avea să devină capitala noului stat unificat, iar Moldova, o simplă anexă a Munteniei. Și nu se poate spune că nu au avut dreptate, nu?
Instituții comune
În 1918, când Basarabia, Bucovina și Ardealul s-a unit cu România, fiecare provincie a venit cu un set de condiții rezultate din faptul că fiecare își avea propria istorie distinct, propriile instituții care nu semănau cu cele ale României, propriile obiceiuri și propriile interese. Că acele condiții nu au fost respectate, e altă discuție. În 1859, nu a fost așa. Moldova nu a pus condiții la unirea cu Muntenia, pentru că pur și simplu nu era cazul. Convenția de la Paris din 1858 permitea unirea principatelor, dar într-o formă care cu greu putea fi numită unire. Concret, ar fi fost vorba de două state unite sub coroana principilor diferiți, cu două guverne și două adunări obștești. Comune ar fi fost doar armata, cu un comandat desemnat prin rotație de cei doi domnitori, Înalta Curte de Casație și Justiție cu sediul la Focșani și o Comisie Centrală, formată din opt moldoveni și opt munteni, care ar fi urmat să elaboreze legile de interes comun. Și aceasta trebuia să funcționeze tot la Focșani.
Uniune personală
Dubla unire a lui Cuza a schimbat datele problemei. Inițial, a fost doar o uniune personală, adică două țări distincte, cu instituții diferite, având același monarh. N-ar fi fost prima oară în istoria Europei când se întâmpla asta. Carol Quintul a început ca duce al Burgundiei, adunând pe urmă coroanele Spaniei, Neapolelui, Siciliei, Țărilor de Jos și pe cea a Sfântului Imperiu Roman de Neam German, domnind practic peste jumătate din Europa. Fiul său, Filip al II-lea a purtat și el două coroane. Chiar la data alegerii lui Cuza, pe harta Europei exista statul numit Regatele Unite ale Suediei și Norvegiei, care chiar asta erau: două țări diferite, cu același rege și cu o politică externă comună. Când statul s-a destrămat, în 1905, s-au pus pur și simplu bornele de frontieră la locul lor și fiecare țară a trăit liniștită mai departe. Așa ar fi trebuit să fie și Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Ca urmare, nici stataliștii moldoveni nu s-au agitat prea mult. N-au pus condiții pentru unire, pentru că ea ar fi urmat să se încheie odată cu domnia lui Cuza.
Mutarea Capitalei
Acesta a dat însă în scurt timp totul peste cap. În 1861, când unirea a fost recunoscută de puterile europene, Cuza a dat lovitură după lovitură. A unificat cele două guverne. A unificat cele două adunări obștești. A stabilit o singură capitală, la București. La începutul lui 1862, a desființat și Comisia Centrală de la Focșani, care oricum nu-și mai avea rostul, câtă vreme nu mai exista decât un singur Parlament. Cuza și-a păstrat, temporar, și o reședință la Iași, actualul Muzeu al Unirii, unde semna decretele referitoare la Moldova. În 1862, a renunțat și la acest artificiu. Unirea era făcută. Iar pentru ca aceasta să fie menținută, statul a fost construit după un model centralizat, cu un singur centru de decizie: Bucureștiul. Din acel moment a început catastrofa Iașului, iar mișcarea statalistă a început să devină una separatistă.
Economia, prăbușită
Inițial, moldovenii nu au protestat ferm împotriva centralizării promovate de Cuza. Au trimis pur și simplu petiții la București, cerând adoptarea de măsuri care să compenseze pierderea de către Iași a statutului de capitală de stat. S-a cerut stabilirea sediului Înaltei Curți de Casație și Justiție la Iași. Simplul fapt că tribunalul suprem ar fi funcționat la Iași ar fi însemnat ca orașul să-și păstreze un caracter de capitală, măcar judiciară. S-a cerut dezvoltarea navigației pe Prut, pentru impulsionarea vieții economice a Moldovei și Iașului. S-a cerut o împărțire justă a bugetului, astfel încât țara să se dezvolte unitar. Nicuna dintre solicitările moldovenilor nu a fost acceptată. Respingerea cererii referitoare la Curtea de Casație a provocat la Iași puternice manifestații de protest. Ca să nu lungim vorba, dăm o singură cifră: în 1866, produsul intern brut al Moldovei scăzuse cu o treime față de 1859. Viața economică a Iașului se prăbușise, iar orașul era depopulat. În 1859, Iașul era mai populat decât Bucureștiul. În 1866 era invers.
Mișcarea separatistă
În aceste condiții, nu e de mirare că abdicarea lui Cuza a fost primită la Iași cu entuziasm. Timp de trei zile, s-a sărbătorit pe străzi. Știrea că se caută un nou domn printre prinții străini, a inflamat spiritele. Totuși, moldovenii nu au cerut ruperea unirii, ci doar revenirea la prevederile Convenției de la Paris din 1858. De Paște, în 1866, Iașul s-a ridicat. Pe străzi, manifestanții, în frunte cu mitropolitul Calinic Miclescu strigau „Jos Unirea”, „Jos prințul străin”, „Trăiască Moldova” sau „Trăiască Convenția”. Datele diferă. Monitorul Oficial de atunci menționează 500 de manifestanți. Teodor Boldur Lățescu, unul dintre fruntașii separatiști, vorbește de 5.000. La Iași a fost trimis un batalion de soldați munteni pentru a restabili ordinea. Iar ordinea a fost restabilită cu baionete și gloanțe și cu o sălbăticie greu de descris. Cuvintele munteanului Nicolae Golescu, unul dintre cei trei locotenenți domnești care conduceau țara după abdicarea lui Cuza și comandantul trupelor muntene din acea zi sunt, credem noi, sugestive pentru ce s-a întâmplat la Iași: „Nu cruțați pe nimeni! Ucideți! Ucideți jidanii, ucideți pe moldovenii ieșeni ce sunt cuib jidovesc, frați cu jidanii, pentru că aceștia nu vor unire, vor separatism”. Din nou, cifrele diferă: între 60 și 300 de morți dintre manifestanți, după cinci ceasuri de masacru. Printre răniți s-a numărat și Ion Creangă. Chiar și mitropolitul Miclescu a fost rănit în piept de o baionetă. A supraviețuit. Pentru a fi obiectivi, trebuie să spunem că și printre soldații munteni au fost victime, pentru că și ieșenii au luptat, chiar dacă mult mai slab înarmați. Au murit 15 soldați. Revolta a fost înăbușită.
Compensațiile lipsesc
Ulterior, separatismul moldovean nu avea să se mai manifeste decât ocazional și fără intensitatea din 1866. Într-una dintre vizitele sale la Iași, regele Carol I a fost atacat cu mere stricate. La inaugurarea statuii lui Cuza în 1912, Piața Unirii a fost înțesată cu soldați, pentru a preîntâmpina manifestările ostile ale moldovenilor. Dar de la unire încoace, Iașul tot așteaptă compensația pentru sacrificiul făcut.
