Trei Ierarhi, adevăratul simbol al Iașului

Reflector

Legenda spune că acum niște sute de ani, unul dintre suveranii pontifi, primind o solie, le-a dăruit oaspeților o urnă plină cu pământ. Tipii au fost oleacă surprinși de gest și destul de nemulțumiți. Ei veniseră cu daruri prețioase și se alegeau cu niște cernoziom. Văzându-le mutrele, papa a luat niște pământ și l-a strâns în pumn: a curs sânge. Era pământ luat din arena Colosseumului, îmbibat cu sângele gladiatorilor morți în decursul a sute de ani. Papei i se păruse cel mai sugestiv cadou pentru cineva venit la Roma. Pentru cineva venit la Iași, sunt două locuri aproape obligatoriu de fotografiat: Palatul Culturii și Trisfetitele. Mănăstirea Trei Ierarhi, în limbaj mai modern. Despre aceasta din urmă vom vorbi și noi mai departe. Pe jumătate legendă, pe jumătate adevăr, istoria Trisfetitelor este unul dintre cele mai frumoase poeme din trecutul și prezentul Iașului.

Cele mai vechi mărturii
„Mănăstirea lui Lupul-bei nu poate fi descrisă nici cu graiul, nici cu pana. Fiind clădită de curând, pietrele de marmură strălucitore lucesc și scânteiază încât par a fi frunzele de pe un pergament luminat”. Sunt cuvintele unui turc ajuns la Iași pe la mijlocul veacului al XVII-lea, la 1659. Evlia Celebi pe numele său este mai puțin cunoscut decât un alt călător prin Iași din epocă, Paul din Alep, dar pe nedrept, după noi. Celebi era musulman, Paul din Alep era creștin, așa că acesta din urmă a fost favorizat cumva de istorici și promovat mai mult. Una peste alta, celor doi le datorăm cele mai vechi informații despre biserica ce avea să devină un adevărat simbol al Iașului. Nu de alta, dar Miron Costin abia dacă o pomenește în scrierile sale, fiind mult mai preocupat de acțiunile politice decât de artă.

Grecul ajuns domn
Fără îndoială, biserica Trei Ierarhi este cea mai însemnată ctitorie a lui Vasile Lupu. Cel puțin, dintre cele rămase în picioare. Om mândru, orgolios, considerându-se urmaș al împăraților bizantini și proclamându-se protector al creștinilor ortodocși, grecul ajuns domn al Moldovei voia să fie ținut minte. Și a fost. „Lupu” e doar o poreclă care se datorează firii sale aprige, „ca un leu la hire și la trup, om cu hire înaltă și împărătească mai multu decât domniască”, pe care „nu-l încăpea Moldova”, după cum scrie Costin. A vrut să devină și domn al Munteniei, dar a fost bătut măr în mai multe rânduri de Matei Basarab. De la asta i s-a și tras lui Lupu pierderea tronului, dar asta e altă poveste.

Zidurile i-au căzut
Ca numele să-i rămână în veșnicie, Lupu a vrut să construiască ceva nemaivăzut. L-a costat enorm, iar țăranii l-au blestemat pentru birurile puse asupra țării, dar a meritat, pe termen lung. Întâi, a cerut voie de la Constantinopol, pentru că ce voia el să construiască nu se mai făcuse. Legenda spune că „autorizația de construire” a bisericii Trei Ierarhi l-a costat 100.000 de galbeni, dați ca șpagă sultanului Murad IV. Turcii nu se băgau în chestiunile religioase și nu se opuneau construirii de biserici, doar că Trei Ierarhi trebuia să fie mult mai mult decât atât: o fortificație și un simbol antiotoman. Pățiți cu Ștefan cel Mare, Petru Rareș sau Ioan Vodă cel Cumplit, turcii interziseseră fortificarea Moldovei, mai ales a capitalei. Singura cetate pe care o mai avea Moldova era Hotinul, la granița cu Polonia. Șpaga dată de Vasile Lupu a permis ca mănăstirii să i se asocieze un sistem de fortificații solid, zidurile fiind capabile să reziste la tunurile mici de câmp. Zidurile n-au mai reușit să reziste însă zelului lui André Lecomte de Noüy, chemat să restaureze mănăstirea, în 1882-1904. Acesta le-a dărâmat, pur și simplu.

Cele mai mari clopote
În fața porții de intrare în incinta mănăstirii fusese construit turnul-clopotniță ce avea să-l uimească pe Paul din Alep. De regulă, bisericile moldovenești aveau clopotul în turlă sau agățat de o schelă exterioară din lemn. Pentru Trisfetite însă, a trebuit un turn în toată regula. Cele 8 clopote ale bisericii erau pur și simplu prea grele pentru a putea fi susținute în modalitatea standard. De fapt, erau cele mai mari clopote turnate până atunci în țările române. Turnul adăpostea și un orologiu, comandat special de Vasile Lupu, care anunța ieșenilor orele. A fost primul orologiu din țările române. Până atunci, ora era anunțată de olăcari, ei înșiși aflând-o după soare. Cele opt clopote erau acționate de un călugăr, care își avea chilia chiar în turn. Sistemul de pârghii care mișcau clopotele era atât de ingenios făcut, încât putea fi acționat și de un copil. La 1640, când a fost montat, era cel mai modern astfel de sistem din întreaga Europă. Și turnul, aflat în mijlocul actualului bulevard Ștefan cel Mare, a fost demolat de „restauratorul francez”. Trebuia reconstruit, dar asta nu s-a mai făcut. Ba, de Noüy a plecat din Iași cu tot cu orologiu și cu o parte a clopotelor. S-au mai păstrat trei, aflate acum în curte.

„Zece tezaure egiptene”
Vasile Lupu nu s-a uitat la bani. Evlia Celebi scrie că ridicarea bisericii l-a costat „zece tezaure egiptene”. Nu știm cât înseamnă aceasta, dar dacă numai lucrările de restaurare au costat 1,9 milioane de lei aur, adică echivalentul a 633 kg de aur, ne putem imagina că și costul inițial al construcției a fost pe măsură. Pentru decorarea exterioară a bisericii, Lupu a adus meșteri turci. Moldovenii nu le prea aveau cu sculptura, iar arabescurile ce împodobesc biserica ar fi reprezentat o misiune imposibilă pentru ei. Cele 30 de brâuri de motive decorative, fiecare unic, sunt inspirate din arta turcă, arabă, georgiană, armeană, persană și românească. Inițial, au fost aurite, încât biserica strălucea în soare. O legendă urbană spune că biserica a fost incendiată de tătari, pentru a strânge aurul. E doar o poveste. O foiță de aur de un metru pătrat are o greutate de un gram. Tot aurul de pe biserică nu le-ar fi ajuns tătarilor nici de o bere pe Anastasie Panu.

Acoperiș în formă de bulb
Nici sculptura nu a fost iertată de restaurator. Considerând că timpul a ros-o prea mult, de Noüy a scos fiecare bloc de piatră, l-a întors invers și a refăcut sculptura pe partea cealaltă. Din cauza aceasta, biserica nici nu a putut fi inclusă în patrimoniul mondial UNESCO. Nu mai e cea originală. „Toată lumea spune într-un glas că nici în Moldova, nici în Țara Românească și nici la cazaci nu este vreo biserică precum aceasta, căci ea minunează mintea celor ce o vizitează”, scrie Paul din Alep. Comparația cu restul bisericilor creștine răsăritene nu este întâmplătoare. De departe, turlele Trisfetitelor semănau cu cele ale unei biserici rusești: aceleași turle cu acoperiș în formă de bulb de ceapă, fiecare decorată altfel. Și acestea au dispărut la restaurare, fiind înlocuite cu acoperișul în șase ape de acum.

S-a dus și pictura
Și pentru pictură, Vasile Lupu a adus meșteri străini. Celebi remarcă „gustul frâncesc” al Judecății de Apoi, principala frescă interioară, ca și al celorlalte fresce. De altfel, turcul i-a comparat pe zugravii bisericii cu trei miniaturiști musulmani celebri în epocă, Mani, Behzad și Aga Riza, un fel de Rembrandt, da Vinci și Michelangelo în variantă orientală. Splendoarea picturii era accentuată de decorațiunile din aur și lapis-lazuli. Legenda spune că, ascultându-l pe Celebi descriindu-i biserica, sultanul ar fi exclamat: „Dacă va fi voia lui Allah, vom face și noi o geamie la fel”. S-ar părea că Allah n-a vrut asta. Din păcate, nici din pictură nu a mai rămas mare lucru, și ea fiind „restaurată” cu tot cu tencuială. A fost refăcută de niște pictori care nu aveau habar nici de tradițiile noastre, nici de munca predecesorilor din timpul lui Vasile Lupu.

O îndrăzneală
În biserică, ochii vizitatorului erau furați și de jilțul domnesc, așezat în spatele unei coloane, cu fața spre altar. Decorat cu frunze sculptate aurite, acoperit cu catifea roșie, jilțul avea deasupra baldachinului o cruce, iar deasupra ei un vulturi cu două capete, decorat în aur și pietre prețioase. „Numai acest tron prețuiește cât un tezaur egiptean”, scria Celebi. Vulturul era un simbol atât de anti-otoman, încât Celebi a fost uimit că sultanul l-a trecut cu vederea. Vulturul cu două capete era emblema Bizanțului. Simbolic, Vasile Lupu își afirma nu doar ambiția de continuator al împăraților bizantici, ci și, politic, visul de a fi încoronat ca împărat într-un Constantinopol eliberat de turci. Era o îndrăzneală pe care numai o șpagă serioasă o putea face iertată. Cei 100.000 de galbeni fuseseră bine investiți.

A cumpărat moaștele
Cea mai importantă piesă din ansamblul ctitoriei lui Lupu aveau să fie însă moaștele Cuvioasei Parascheva. Le-a comandat special de la Constantinopol, iar legenda spune că achiziția a salvat de la faliment Patriarhiile ortodoxe din Constantinopol și Ierusalim, ale căror surse de venituri sub turci erau foarte reduse. Un sâmbure de adevăr există în această legendă, pentru că prețul plătit de Vasile Lupu a fost exorbitant. Paul din Alep vorbește de 2-300.000 de piaștri, echivalentul a 88-132.000 de lei aur, adică undeva între 30 și 45 kg de aur fin. Practic, greutatea moaștelor în aur. Separat, Lupu a plătit și pentru racla în care au fost depuse, ca și pentru transport și pază. Singura condiție pusă a fost ca „moaștele să fie predate în bună stare”. Ceea ce s-a și întâmplat. Pentru a sfinți locurile, moaștele au fost așezate întâi în „biserica Doamnei”, adică la Golia. Abia ulterior au fost aduse la Trei Ierarhi, care slujea pe atunci de Mitropolie. Au fost mutate în Mitropolia actuală abia în 1888, în timpul lucrărilor de restaurare a mănăstirii Trei Ierarhi și nu au mai fost aduse înapoi niciodată.

Soartă nefericită
Vasile Lupu nu a apucat să se bucure prea mult de minunăția de biserică pe care o construise. După cum spuneam, și-a pierdut tronul după o campanie nenorocoasă împotriva lui Matei Basarab, domnul muntean. Vasile Lupu a plecat imediat la Constantinopol pentru a-și cere tronul înapoi, dar nu a mai reușit să-l primească. A murit acolo, în 1661, la 68 de ani, vârstă venerabilă pe atunci. Osemintele i-au fost aduse ulterior la Iași, dar au avut, se spune, o soartă nefericită. Au fost înhumate în curtea bisericii, în cimitirul mănăstirii. În sec. XIX, Bahluiul curgea aproape pe sub zidurile mănăstirii. În timpul unei inundații, o bucată de deal s-a surpat, cu tot cu osemintele domnitorului. Au putut fi recuperate, recunoscute fiind printre alte ciolane, prin inelul domnesc aflat pe un deget. Acum se odihnesc în biserică. Nu știm dacă scheletul este complet și nici dacă nu cumva vreun femur aparține altcuiva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *