Pandemia COVID-19: de ce n-avem încă un antidot și nici vaccin anti-răspândire

Reflector

De când a izbucnit epidemia cu care ne confruntăm azi, două cuvinte au spart topurile căutărilor pe Google, în toate limbile Pământului: „tratament” și „vaccin”. Oamenii de știință din toată lumea erau deja băgați în priză, căutând să găsească atât un tratament cu aplicabilitate imediată, cât și un vaccin care să elimine pe viitor repetarea epidemiei. Pe 17 martie, americanii au anunțat testarea primului vaccin, pe 45 de voluntari. Luni a fost rândul chinezilor să anunțe că au băgat seringa în 108 voluntari pe care îi vor monitoriza timp de 6 luni, pentru a vedea dacă varianta de vaccin la care se gândiseră este bună la ceva sau nu. Pe scenă au urcat și cercetători români, care au reproșat chinezilor că aplică o idee lansată la Cluj-Napoca, fără a menționa acest lucru. Dincolo de cursa pentru obținerea vaccinului și de paternitatea acestuia, care s-ar putea transforma în cifre de afaceri cu multe zerouri, trebuie spus că suntem abia la început. Optimiștii vorbesc de minim 18 luni necesare pentru ca un vaccin să ajungă să fie folosit pe scară largă. Pesimiștii duc cifra până la 5 sau chiar 10 ani. De ce durează atât? Dacă se testează deja vaccinuri, de ce trebuie să așteptăm ani de zile? Și, în fond, cât ar trebui să așteptăm? Povestea e lungă, dar vom încerca să o rezumăm.

Punctul slab
În esență, vaccinarea este o operațiune simplă. Iei microbul, îl omori și îl injectezi omului. Organismul acestuia formează anticorpi, care vor lupta atunci când apare microbul viu. Cu virusurile e mai complicat, iar cu cele actuale, încă pe-atât. În cazul COVID-19, calea urmată de biologi este de a-i analiza genomul, adică structura genetică, în căutarea unui punct slab. China a făcut public genomul virusului în prima jumătate a lui ianuarie. Gurile rele spun că îl aveau deja de vreo două săptămâni, dar l-au ținut secret din motive politice până în momentul în care și alții ajunseseră aproape să-l descifreze. După nici două săptămâni, australienii au reușit să-l crească în laborator, al doilea pas important în dezvoltarea unui vaccin. Ca să poți face încercări, trebuie să ai mostre de virus pur, nu doar fiole de sânge recoltate de la bolnavi.

Întâi pe animale
A treia etapă este cea a studierii comportamentului virusului într-un organism viu. Studiul preclinic pe animale, altfel spus. În laborator, vezi dacă îi priește căldura sau nu, dacă este afectat de radiațiile ultraviolete, dacă atacă și alte organe în afara plămânilor, în cât timp ucide, cum reacționează la diverse substanțe etc. Apoi, studiezi tot pe animale efectele potențialului vaccin. Degeaba faci un vaccin dacă îți protejează plămânii, dar îți distruge ficatul, e inutil. Și tot așa. După ce vaccinul se arată eficient pe animale, se poate trece la studiul pe oameni. Iar aici apar alte complicații.

Apoi pe oameni
Studiul clinic pe oameni se face pe grupuri restrânse de voluntari. Nu-l poți aplica direct pe scară largă. Una e comportamentul unui animal, alta cel al omului. Injectezi vaccinul unui grup de voluntari și le dai drumul în libertate. Din timp în timp, le faci analizele, să vezi pe de o parte dacă se simt bine, iar pe de alta, dacă vaccinul funcționează. Această etapă durează minim șase luni, dar nimeni nu poate spune care este durata maximă. SIDA este studiată de aproape 40 de ani, dar un vaccin împotriva virusului care provoacă boala, HIV, nu se arată încă la orizont, în pofida eforturilor făcute.

Să prevină
Pentru a putea fi folosit pe scară largă, vaccinul trebuie să îndeplinească mai multe condiții. Întâi, să fie sigur. Vărsatul negru, variola, este cunoscut din antichitate, când au și început încercările, primitive, de găsire a unui vaccin. Se lua un ac, se trecea prin pustulele de pe corpul unui bolnav, apoi se înțepa cu el un om sănătos. Practic, se inocula o cantitate mică de virus activ. Metoda era cumva eficientă. În mod obișnuit, variola ucidea 30% dintre bolnavi. Cei „vaccinați” se îmbolnăveau și ei, dar făcând de regulă forme mai blânde ale bolii. De regulă, pentru că unul din zece murea. Or, ceea ce mergea pe-atunci, nu mai poate fi acceptat în ziua de azi. Vaccinul trebuie să prevină boala, nu să o provoace.

Minim 18 luni
Tehnica clasică implică folosirea ca vaccin a virusului ucis. E riscantă, pentru că virusul nu este propriu-zis un organism viu, așa că e greu de spus când a „murit”. Dacă nu ești atent, te trezești că virusul de fapt e vioi și zburdă. Altă metodă, mai modernă, implică folosirea unui virus slăbit, de regulă prin eliminarea anumitor gene, care-l fac agresiv. Din nou, există riscuri. La om, culoarea părului nu este dată de o singură genă, ci de mai multe, situate în puncte diferite ale unui cromozom. La fel, agresivitatea virusului. Dacă ai uitat să elimini una din gene, poți avea surprize neplăcute. De asta nu este suficient un singur test clinic pe oameni, ci se fac mai multe, în paralel și consecutiv. De aici și minimul de 18 luni necesar. Mai rapid de atât ar însemna să riști să împrăștii boala, în loc să o previi.

Chestiunea economică
Apoi, chiar dacă sună cinic și inuman, boala trebuie să fie suficient de gravă și de contagioasă pentru a merita efortul. Cercetările costă, iar banii trebuie să vină de undeva. Dacă boala nu ucide, n-are rost să-i cauți vaccin. Dacă nu se răspândește ușor, la fel. Virusul cu care ne luptăm este deosebit de contagios și ucide. Deci, există interesul pentru găsirea vaccinului. Gripa aviară poate ucide 60% dintre bolnavi. Dar în 1997, când a apărut, ea a ucis doar șase oameni. În ultimii 15 ani, a ucis cam 30 de oameni anual. Nu există vaccin și nici nu prea se caută. La ce bun, câtă vreme se transmite greu la oameni? COVID-1, fratele mai mare al virusului actual, pornit tot din China și care a provocat în 2002 – 2003 epidemia de SARS, a ucis mai puțin de 1.000 de oameni. Inițial, s-a lucrat intens la un vaccin. Un laborator american era aproape să-l obțină, dar ultima finanțare, de doar 3 milioane de dolari, nu a mai fost acordată. Vaccinul n-ar fi fost rentabil. Or, trebuie recuperate nu doar sutele de milioane de dolari cheltuite pentru obținerea vaccinului ce va fi aplicat pe scară largă, ci și cele cheltuite pe variantele eșuate.

Ieftin și ușor de produs
Deci, esențial, vaccinul trebuie să fie ieftin și ușor de produs pe scară largă. Una e să îl fabrici pentru o sută de oameni, alta să fabrici milioane sau miliarde de fiole. Cel mai ieftin vaccin antipoliomielitic costă 10-13 cenți, adică vreo 50 de bani. Și cea mai săracă țară africană și-l permite. Nu putem ști acum cât va costa o doză de vaccin anti-COVID-2019. Dar știm că vaccinul va fi făcut. Boala e suficient de periculoasă și de contagioasă pentru asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.