Palatul Universitar, bijuteria din Copou

Metropolis

În lucrările despre istoria Iașului, este o clădire numită „palatul universitar”. Oficial, este denumită „corpul A al universității”. Ieșenii îi spun pur și simplu „universitatea”. Mai există universități în Iași, dar una singură este cea din Copou. Noi vom vorbi despre corpurile A și B, situate față în față, și despre spațiul dintre ele.

Trei facultăți
Când Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul de înființare a universității ieșene, în 1860, a trebuit găsit un sediu. Palatul Calimachi-Ghica de pe ulița Goliei era numai bun, pentru cele trei facultăți, de drept, filosofie și teologie existente. Îl știți: e fostul sediu al PNȚ-CD de pe Cuza Vodă. Timpul a trecut, iar universitatea s-a extins. Casa de pe Cuza Vodă chiar nu mai corespundea necesităților de spațiu, așa că s-a căutat alt sediu. Care sediu n-a putut fi găsit, pentru că nu exista nimic potrivit. Așa că ochii ieșenilor s-au întors spre București. De fapt, spre Sinaia, unde regelui Carol îi plăcea să-și petreacă timpul liber. Iar la Sinaia, Carol a făcut ce făcea el de obicei: a oftat și a băgat mâna în buzunar. Al lui, nu al statului. Deh, așa era pe atunci.

Regele a plătit
Odată cu stabilirea capitalei la București, în sufletul ieșenilor crescuse un sentiment acut de frustrare. Noi fuseserăm cu ideea Unirii și ne-am trezit cu ochii în soare. De asta a și fost sărbătoare în Iași timp de trei zile, când s-a aflat că domnitorul Cuza a abdicat. Venit pe tronul României, Carol s-a străduit timp de 48 de ani să mângâie orgoliul nostru. Întâi, cu vorbe, numind Iașul „a doua capitală”. Doar că ieșenii așteptau lucruri concrete, așa că regele a început să dea bani. Pentru statuia lui Miron Costin, pentru statuia lui Ștefan cel Mare, pentru cea a lui Kogălniceanu și chiar pentru statuia lui Cuza. Grosul l-a scos în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Ieșenii nu se mulțumeau cu statui. Așa că regele a plătit, iar terenuri virane au fost acoperite cu clădiri splendide. Întâi a fost Liceul Internat de Băieți nr. 1, inaugurat în 1895. Colegiul „Negruzzi” de azi. Apoi a venit Teatrul Național, a cărui panglică a fost tăiată în 1896. Apoi a venit rândul Universității.

Arhitect elvețian
Piatra de temelie a fost pusă în 1893 pe locul unde ființase Teatrul cel Mare, ars cu 5 ani înainte. Încurajat de primirea entuziastă pe care i-o făcuseră ieșenii în 1883, la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare, Carol a venit personal să dea cu hârlețul, însoțit de prințul moștenitor Ferdinand. S-a lucrat în ritm alert, sub conducerea arhitectului elvețian Louis Pierre Blanc. Acesta, la rându-i, a lucrat sub supravegherea lui Petru Poni, care studiase îndelung în Europa cum trebuie să arate o universitate pe dinăuntru, ca să fie funcțională: birouri, amfiteatre, aule, toalete și tot ce mai e nevoie. Proiectul universității noastre avea să primească medalia de aur a Expoziției Universale de la Paris, din 1896. La acea vreme, se lucra olecă altfel decât azi și, am zice noi, mai bine. Lucrarea trebuia să fie gata în doi ani. A durat patru, dar tare am vrea să vedem firma de construcții de azi care s-ar angaja să o construiască în acest scurt interval de timp.

Cea mai modernă
La data inaugurării, Palatul Universitar era cea mai mare clădire din Iași. Era și cea mai modernă clădire ieșeană. Avea uzină electrică proprie, care asigura iluminatul și încălzirea centrală prin calorifere, într-o epocă în care soba pe lemne era încă la putere. Avea și alimentare cu apă proprie, grație turnului de apă construit în spate. La același turn aveau să fie conectate și casele construite în epocă în josul Copoului, spre Fundație și Râpa Galbenă.

Ruinat în război
Palatul Universitar are o istorie bogată ca Iașul. A fost sediu al ministerului de Război și al celui al Învățământului în timpul primului război mondial. A fost străjuit o vreme de statuia lui Eminescu, aflată azi la Fundație. A fost extins în 1930, panglica inaugurală fiind tăiată de regele Carol al II-lea. Cutremurul din 1940 era să-l năruie. A scăpat, dar nu au fost bani de reparații. Mai bine, pentru că ar fi fost bani cheltuiți degeaba. Bombardamentele sovietice din 1941 și 1944 l-au afectat grav. Ca una dintre cele mai impozante clădiri din Iași, a fost vizat în mod deosebit de bombardiere. Ce mai rămăsese din el a găzduit în 1944 comandamentul rus al lagărului de prizonieri din jurul actualei statui a lui Titu Maiorescu, fapt ce nu a fost de natură să îmbunătățească starea clădirii. A putut fi reparat abia la 10 ani de la sfârșitul războiului, după ce o vreme se cochetase cu ideea demolării.

În stilul sovietic târziu
Corpul B al universității are o istorie mult mai puțin pasionantă. A fost construit în perioada 1959-1963, în stilul sovietic târziu. Adică un paralelipiped de beton, fără personalitate, similar policlinicii mari, policlinicii industriale sau Casei Studenților. E o clădire strict funcțională, de care era nevoie pentru nou-înființatul Institut de Științe Economice. Ulterior, au încăput acolo și facultățile de biologie și geografie. Spre lauda sa, arhitectul a încercat și a și reușit în parte, să facă o clădire asemănătoare cu cea veche. Colonetele de la nivelul primului etaj, sub ferestre, și medalioanele de deasupra lor, aduc cu imaginea Corpului A. Travertinul folosit pentru placarea fațadei și în interior este o imitație de calitatea a II-a a marmurei Corpului A. Statuile din parc aparțin lui Marcel Guguianu, unul dintre puținii sculptori ai epocii comuniste care a îndrăznit să practice un stil asemănător cu al lui Brâncuși. Pe când eram studenți, se spunea că cele două personaje își spun „hai în cămin, că fetele-s la cursuri”, respectiv „nu pot, că am curs cu…” Dar nu-i dăm numele, că încă predă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *