Când cineva vorbește despre Iași, primul gând se duce, firesc, la Palatul Culturii. De departe cea mai cunoscută clădire din Iași, imaginea Palatului este plasată pe coperțile albumelor de prezentare a orașului, pe insigne, pe emblema Aeroportului și cine mai știe pe câte altele. E clădirea emblematică a Iașului, deși e greu de spus de ce. Când a fost inaugurată, mulți au considerat Palatul o monstruozitate arhitectonică. Nu are nimic moldovenesc, specific. S-ar potrivi mai bine undeva pe malurile Rinului sau Elbei. Dimpotrivă, alte clădiri, care reprezintă jaloane din istoria Iașului, sunt mult mai puțin cunoscute, deși ar merita poate mai mult. Despre una dintre aceste clădiri vom vorbi și noi astăzi. Despre Palatul Culturii s-au scris volume întregi. Despre Uzina cu Teatru, mult prea puțin.
„Soare electric”
Pe la sfârșitul secolului XIX, electricitatea era încă ceva exotic. Cunoscută încă din antichitate, ea a rămas mult timp la stadiul unor experimente amuzante. Pe la noi, era și mai puțin cunoscută. Din când în când, vreun boier folosea un „soare electric” în timpul vreunei sindrofii, iar asta reprezenta un eveniment demn de menționat în presă, dar nimic mai mult. Nu i se recunoștea încă electricității o utilitate practică. Ea a fost recunoscută abia după ce, în 1882, Thomas Edison construia prima centrală electrică și demonstra faptul că aceasta poate fi rentabilă. După un an, electricitatea era prezentată la prima expoziție internațională de profil, la Paris. După încă un an, un prim oraș european folosea electricitatea pentru iluminatul public. Ne-am putea mândri că acel oraș era unul românesc. Doar că la acea vreme, Timișoara era austro-ungară, deci meritul nu era al României.
Trei primari vizionari
La expoziția de la Paris au participat și câțiva ieșeni, dintre care trei aveau să devină primari în următorii 15 ani: Leon Negruzzi, Nicolae Gane și Vasile Pogor. Eu au intuit avantajele electricității și au propus-o imediat spre implementare și în Iași. La început, lumea a râs de ei, în frunte cu consilierii locali. Un eveniment tragic avea să aducă o schimbare radicală în opinia publică. Marele incendiu din 1888 a cutremurat Iașul. Nu era primul sinistru din istoria noastră. De fapt, de când era Iașul Iași, incendiile se repetau cu o frecvență de-a dreptul plictisitoare. Iașul se afla constant într-o reconstrucție perpetuă. Doar că de data aceasta, a ars Teatrul cel Mare de la Copou, fost palat domnesc pe vremea lui Mihail Sturdza și proprietatea lui, de altfel. Din clădire, construită în bună măsură din lemn, ca mai tot Iașul de atunci, nu a mai rămas nimic. Cu greu au putut fi salvate arhiva, o parte din bibliotecă, ceva mobiliar și un ceas mare de birou din cabinetul de lucru al ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. Nu e clară nici până azi cauza incendiului, cea mai probabilă fiind funcționarea defectuoasă a unei sobe.
Incendiul de la Trei Ierarhi
Dezastrul a demonstrat, din nou, riscul enorm pe care îl reprezenta focul pentru oraș. Încă un incendiu, în decembrie, când a ars o parte din mănăstirea Trei Ierarhi, iar moaștele sfintei Parascheva au scăpat ca prin miracol, a fost un argument suplimentar. Iașul începea să se îndrepte spre era electricității.
Proiectul noului teatru
Imediat după incendiu, fostul primar Scarlat Pastia și-a pus la dispoziție hotelul România și circul Sidoli pentru găzduirea actorilor și reprezentații teatrale. Era însă doar o soluție provizorie. Eforturile unor primari precum colonelul Constantin Langa, Vasile Pogor, Ioan Diamandi sau Nicolae Gane aveau să se concretizeze cu proiectul noului teatru, cel cu care ne mândrim și azi. Eforturile lor și generozitatea regelui Carol I, mai exact. De o zgârcenie legendară, acesta a băgat adânc mâinile în buzunarele sale regale pentru a finanța noul Teatru, pe lângă multe alte investiții făcute în epocă la Iași.
Dulii pentru becuri
De această dată însă, teatrul a fost gândit altfel. Lemnul era aproape inexistent, iar iluminatul nu avea să se mai facă cu lumânări. Frumoasele candelabre de deasupra stalului au avut, de la bun început, dulii pentru becuri. În paralel cu teatrul, se construia uzina sa electrică. De altfel, a fost inaugurată în 1896, odată cu teatrul, iar prima reprezentație a reprezentat și proba tehnică finală.
Spectacol Enescu
A fost a doua uzină electrică a Iașului, după cea a spitalului „Sf. Spiridon” și a jucat un rol important în dezvoltarea acestuia. Gândită doar pentru teatru, producția sa avea să fie crescută în anii următori, pentru a contribui la alimentarea rețelei de tramvaie electrice, alături de uzina de la depou. Iluminatul public electric, pentru care Pogor și Gane s-au făcut luntre și punte, s-a bazat pe uzina teatrului. Începutul său a fost reprezentat de iluminarea pieței Teatrului cu 12 lămpi electrice. Totul a funcționat bine, așa că ideea s-a extins. Pe uzină aveau să se bazeze mai târziu unele spitale militare amenajate în școlile din centru în primul război mondial. Nu a fost însă doar uzină electrică, ci și locuință pentru directorul teatrului sau chiar sală de reprezentații. Aici a concertat orchestra înființată de George Enescu din artiștii refugiați la Iași în 1917, care a reprezentat sâmburele viitoarei Filarmonici.
A funcționat nemțește
Deși construită cu tehnologia specifică secolului XIX, era totuși marfă germană. Utilajele erau nemțești și au continuat să funcționeze până hăt încoace. Abia după racordarea Iașului la sistemul energetic național, în 1957, uzina începea să nu mai fie vitală pentru alimentarea orașului cu electricitate. Avea să devină inutilă abia după construirea CET-ului din Tudor Vladimirescu, în 1963, dar a continuat să fie utilizată totuși pentru alimentarea teatrului și a clădirilor apropiate în caz de pană.
Refăcută
Prin anii ’80, uzina a intrat în conservare, apoi în paragină. A fost reînviată odată cu renovarea și consolidarea Teatrului Național. Inutilă ca uzină electrică, ea a devenit utilă ca spațiu teatral. Teatrul Național a început cu două săli de spectacole: cea mare și sala studio. Acum are patru. Printre ele, fosta uzină electrică. Acum e Uzina cu Teatru.
