Cică la CAP Potârlagele, scroafa fată un singur godac. Porcarul, de frică, raportează președintelui CAP că a fătat cinci, dar patru au murit imediat. Președintele CAP, ca să nu-și piardă fața, raportează la UJCAP că au fost fătați opt godaci. La UJCAP, cifra pare prea mică, așa că secretarul de partid pe județ află că la Potârlagele scroafa a fătat 12 godaci. La rându-i, cu gândul la o medalie de „Erou în munca socialistă”, secretarul de partid raportează 15. La București, Centrala rotunjește cifra, iar lui Ceaușescu i se raportează că la Potârlagele au fost fătați 20 de godaci. Fericit de culmile pe care a ajuns agricultura românească, Ceaușescu ordonă: „un porc la export, restul la consum”. De-aia nu se găsea nimic. Singurul porc fătat ajungea la export. Dacă sunteți tineri de ceva mai multă vreme, probabil v-ați amintit bancul, de pe vremea „dinainte”. Ca orice banc, rezuma una dintre problemele majore ale sistemului comunist. Românului îi place să facă haz de necaz. Vedea la Telejurnal că la CAP Potârlagele s-au produs 40 de tone de cartofi la hectar, dar în aprozar găsea doar niște cartofiori mărunți, iar carnea de porc o vedea aproape cu frecvența cu care o vedea pe cea de struț. Niciodată. Dar, la urma urmei, cât era adevăr și cât era miniciună în agricultura noastră dinainte de 1989? Cum de erau cozi la mâncare într-o țară care hrănise într-o vreme Istanbulul?
Cooperative Agricole de Producție
Lenin a cucerit puterea în Rusia promițând două lucruri: pâine și pace. Cam la fel s-a întâmplat și la noi, ideea comunistă impunându-se mai ușor grație tancurilor sovietice. Comuniștii și-au asigurat liniștea satelor împărțind pământul moșiilor. Ajunși la putere după ce desființaseră vechile partide politice și îi aruncaseră în pușcării pe cei care gândeau altfel, comuniștii au întors foaia. Pământul abia împărțit țăranilor în 1945 a început în 1949 să fie confiscat. Oficial, pământul rămânea tot al țăranilor, doar că aceștia erau „convinși” să intre în așa-numitele Cooperative Agricole de Producție (CAP). Dacă se îndeplinea planul, supraproducția era împărțită, în funcție de aportul fiecăruia. Asta, în teorie. Pentru că în realitate, planul era stabilit la un asemenea nivel, încât era imposibil de realizat. Țăranii s-au trezit astfel că muncesc pământul pe care îl știau al lor, dar recolta nu le mai aparținea. Erau plătiți ca zilieri, și erau fericiți dacă primeau la recoltă cât de puțin din aceasta, pentru a nu muri de foame.
Fără pensii
Plata cooperatorilor ca zilieri avea să ducă la o adevărată catastrofă socială după 1989. Din banii pe care îi primeau, cooperatorii nu plăteau niciun fel de contribuții la stat. Când ești tânăr, nu e nicio problemă. Aceasta apare când îmbătrânești și ajungi la vârsta de a ieși la pensie. Neplătind contribuții sociale, cooperatorii nu aveau nici drept la pensie. De aici provin pensiile de 2 lei sau 7 lei de care mai citiți prin ziare uneori. Nea Ion apucase să lucreze o vreme în vreun „detașament de muncă” și primise un fel de soldă. Vechimea în acel detașament era vechime în muncă. Cei 50 de ani munciți în cooperativă nu valorau nimic. Dar subiectul ăsta o să-l dezvoltăm altă dată.
![\"\"](\"https://www.ieseanul.com/wp-content/uploads/2019/09/ziar-1024x728.jpg\")
Doar 10%
Prima lovitură primită de agricultura noastră a fost deci tocmai confiscarea pământului de la țărani. Pe vremea Ducăi-Vodă, țăranul plătea o zeciuială boierului, o dijmă bisericii, plus niște biruri domnului, calculate în natură. În total, cam o treime din producție se ducea pe astfel de angarale. Restul de două treimi îi rămânea lui. În perioada comunistă, îi rămânea cam 10%. Cât să nu moară de foame. Înainte vreme, chiar lucrându-se cu sapa și hârlețul, agricultura noastră era rentabilă, pentru că se lucra pe moșii de mii de hectare. A rămas rentabilă și pe vremea comuniștilor, doar că moșiile au fost rebotezate „CAP-uri” sau Întreprinderi Agricole de Stat (IAS-uri). Mecanizarea agriculturii, despre care se vorbea enorm înainte de 1989 era în bună parte un mit. Peste jumătate din producția de utilaje agricole mergea la export. În 1989, în agricultura ieșeană existau 2.760 de tractoare echivalent fizic. E un indicator statistic care transformă tractoarele, plugurile, combinele, semănătoarele și alte utilaje în tractoare. Acum, sunt peste 4.000. Adică avem o agricultură cu 44% mai mecanizată decât cea a „Epocii de Aur”.
Comparații
Când e vorba de a face o comparație între recoltele din anii ’80 și cele de acum, e mai greu, pentru că cifrele „dinainte” erau atât de umflate, încât și americanii ar fi crăpat de invidie. N-avem de ales, și ne raportăm doar la cele din 1990, cele mai vechi în care putem avea încredere. Producția de cereale boabe a județului nostru în 1990 a fost de 431.000 de tone, în condițiile în care agricultura de stat încă nu dispăruse. Anul trecut, a fost de 760.000 de tone. Cea de legume a fost în 1990 de 69.000 de tone. În 2018, a fost de 145.000 de tone. Iar exemplele pot continua. Faptul că în 1989 în județ erau 350.000 de porci, iar la ultimul recensământ agricol erau doar 140.000, e irelevant. Degeaba erau mai mulți, dacă în magazine găseai doar „calculatoare”, „adidași” și „acordeoane”. Capete de porc, buturele, respectiv oase garf, pentru cei mai tineri.
„Noua revoluție agrară”
Prima mare problemă a agriculturii noastre înainte de 1989 era faptul că țăranii nu-și munceau propriul pământ, ci pe cel al „poporului”. Adică al nimănui, de fapt. Într-un fel muncești ograda ta, altfel pe cea a nimănui. Țăranii nu aveau niciun interes să facă planul. Cum planul nu era îndeplinit, plata lor era redusă corespunzător. Neprimind suficient cât să trăiască ei și ai lor, țăranii furau de pe câmp, făcând ca recolta să scadă și mai mult. Un cerc vicios. Sistemul însuși își dădea dureri de cap, încăpățânându-se să facă „noua revoluție agrară”.
Industrializare masivă
A doua problemă a apărut brusc, în a doua jumătate a anilor ’70. O țară în care, pe vremea lui Carol II, 70% din populație trăia la țară și muncea pământul, o țară „eminamente agrară” cum spunea Caragiale, s-a trezit pur și simplu fără țărani. Regimul se apucase de o industrializare masivă a țării. S-au construit fabrici de tot felul, în toate colțurile țării, în ideea de a ne asigura singuri tot ce este necesar pe plan intern. Fabricam chibrituri, creioane, avioane, nave, țevi de oțel, tranzistoare, pungi de plastic, cămăși, orice. Nu e rău, neapărat, deși calitatea produselor noastre industriale nu rupea gura târgului. Doar că industrializarea s-a făcut fără ca cineva să se gândească la consecințe. În lipsa specialiștilor, care erau prea puțini pentru ritmul de construire a fabricilor, industria noastră se baza pe numărul muncitorilor. Nu era automatizată, ci extensivă. Un combinat precum vechiul CUG avea 11.000 de salariați în 1989, majoritatea slab calificați. Firește, aceștia au fost aduși de la țară, pentru că în orașe nu erau suficienți absolvenți de școli tehnice. Astfel, satele au fost golite de tineri. Mâna de lucru a unei agriculturi slab mecanizate a fost mutată forțat într-o industrie slab automatizată. Iașul și-a triplat populația în perioada comunistă, pe seama satelor. Așa a ajuns recolta, slabă cum era, să putrezească în câmp. Pur și simplu nu mai erau suficienți oameni să o strângă. Și s-a ajuns la „munca patriotică”, voluntar obligatorie. Pe câmpuri au fost scoși elevii, studenții, ba chiar și armata. Cei care trebuiau să învețe să-și apere țara, învățau să strângă păpușoi.
La export
A treia mare problemă a fost faptul că pământul este o resursă naturală refolosibilă. Același pământ a fost arat și prășit din vremea lui Ștefan cel Mare și până azi. A produs și atunci, produce și azi și va produce cât va mai cădea ploaie pe pământ. Iar de mâncare va fi întotdeaua nevoie. În timp ce vânzarea produselor industriale depinde de preț, de condițiile pieței, de cheful clientului de a cumpăra marfa respectivă. La începutul anilor ’70, la sate locuiau peste 60% dintre locuitorii țării. În aceeași perioadă însă, în industrie s-au pompat 55% din fondurile de investiții ale statului. În agricultură au ajuns doar 15%. Totodată, din totalul exporturilor țării, 15% erau alimente prelucrate. Încă 13% erau produse de proveniență animală sau vegetală nealimentare, respectiv piei, clei de oase, lemn, puieți de pomi și multe altele. Un procent similar erau și materiile prime pentru mărfurile alimentare: carcase de animale, cereale, fructe etc. Mai plastic, România exporta 300 de milioane de ouă anual. Ele însă lipseau de pe piață. În județul nostru erau crescute în 1989 peste 500.000 de oi, dublu față de azi. De câte ori ați mâncat carne de miel înainte de 1989? Oile plecau la export, în țările arabe. Agricultura contribuia cu 40% la exporturi, dar primea doar 15% din investiții. Se storcea tot ce se putea din ea și primea cu țârâita.
Autogestiunea
Exploatarea satelor a devenit de-a dreptul sălbatică în ultimii ani ai regimului. Prima lege adoptată în 1985 a vizat autogestiunea unităților administrativ-teritoriale. Esența legii era că fiecare județ trebuie să se descurce singur, inclusiv în asigurarea alimentelor necesare populației. Un județ de câmpie și deal, precum Iașul, era clar avantajat. La noi, pâinea nu a fost niciodată pe cartelă. E drept, de multe ori era atât de veche, încât puteai bate cuie în beton cu ea. Când vânzătoarea spunea că pâinea este „potrivită”, era clar că nu e bună decât de dat la câini sau la porc. În Neamț, pâinea era tot timpul proaspătă. Dar se vindea pe cartelă: o jumătate de franzelă pe membru de familie și pe zi. În Harghita sau Suceava, găseai cartofi pe toate drumurile. În Iași, cartofiori de sămânță, uneori putrezi deja, încât ieșenii făceau excursii în Bucovina pentru aprovizionare. Orișicât, într-un județ nu poți produce chiar tot ce se mănâncă.
Magazinul partidului
Lângă Iași funcționa CIP Tomești. Combinatul de Industrializare a Porcilor, mai exact, unde erau crescute peste 100.000 de suine. Carnea mergea însă la export. Ce era în plus, era furată de angajați și vândută pe sub mână. Ca urmare, tot țăranii trebuiau să completeze lipsurile. Erau obligați să încheie contracte cu statul, prin care se obligau să furnizeze porci și viței, crescuți în gospodăriile proprii, CAP-ului. Câtă vreme însă țăranul nu mai avea pământ, de unde era să facă rost de furaje? Doar furând, evident. Ultimii doi ani ai regimului au dus secătuirea satelor la paroxism. Înainte, vițeii trebuiau livrați toamna. De bine, de rău, peste vară aveai cu ce-l ține. Mai niște lapte de la vacă, mai niște buruieni de pe buza șanțului. Dar s-a venit cu ideea „genială” ca vițeii să fie predați primăvara, la o anumită greutate. Statul scăpa de grija hrănirii vițelului peste iarnă, transferând-o în spinarea aceluiași țăran, stors mai ceva ca iobagii de pe vremuri. Cu ce să hrănească vițelul? Cu zăpadă? E doar un exemplu a ce a fost viața la țară în anii dinainte de 1989. Când auziți pe cineva spunând cum mânca el pastramă când avea chef, gândiți-vă că cel mai probabil avea „intrare” la magazinul Partidului de la subsolul Prefecturii de azi. Și că țăranii care produceau pastrama o mâncau poate doar de Crăciun. De Crăciunul interzis.