Cândva, acum ceva ani, am auzit într-un film o replică interesantă, pe care am și reținut-o. De fapt, nu suntem siguri că am reținut-o pentru că era interesantă sau pentru că am mai auzit-o pe urmă și cu alte ocazii, dar asta prea puțin contează. Cică există doar două lucruri sigure în viață: moartea și taxele. Firește, filmul era american. Dacă ar fi fost românesc, probabil că s-ar fi spus că există trei lucruri sigure, la cele două adăugându-se șpaga. Mita. Șperțul. Atenția. Dreptul. Peșcheșul. Mai știți probabil și dumneavoastră niște sinonime. Astea au fost primele care ne-au trecut prin cap, fără să căutăm în vreun dicționar. Șpaga este atât de prezentă în viața noastră, că românul, poet fiind, i-a găsit zeci de nume diferite.
În codul genetic
În România, dai șpagă oriunde te miști și cu orice ocazie, aproape reflex. Lași doi lei la taximetrist. Rotunjești în minte costul cumpărăturilor mărunte și lași restul pe tejghea. Dai șpagă la preot, când te cunună sau îți botează copiii. Noi n-am primit chitanță în aceste fericite ocazii. Dar dumneavoastră? Dai șpagă polițistului, să nu-ți dea amendă. Dai șpagă funcționarului să-i alunece odată mâna după pix să-ți semneze o hârtie. Dai șpagă să nu te întoarcă la RAR de zece ori. Dai șpagă învățătorului că face chipurile pregătire suplimentară cu tânăra generație, deși e greu de închipuit la ce ar fi nevoie de meditații într-a doua. Dai, dai și iar dai. Asta, ca să pomenim doar de aspectele mărunte, nu de celebrele „comisioane” încasate de cei care joacă în altă ligă a șpăgii. Aproape că am zice că șpaga e motorul care face economia să meargă. Prima oară când am primit restul la ban într-un supermarket ne-am uitat la monedele alea mărunte fără să înțelegem care e logica. Ce-i cu șpaga asta, la urma urmei? De unde vine și unde se duce? Vom scăpa de ea vreodată sau ne este deja scrisă în codul genetic?
Prima „atestată”
Probabil primul comision gras a fost încasat de Burebista de la vreun tarabostes proprietar de livezi, ca să taie viile și să-i treacă pe daci la consumul de țuică. Nu știm, pentru că dacii erau destul de deștepți să nu lase nimic scris în urmă. Iar alde Herodot sau Strabon căutau modele barbare să le pună în contrapondere decăderii societății mediteraneene, așa că au închis ochii la multe. Probabil de-aia ne-a rămas numele de cei mai vitezi și mai drepți dintre traci, nu că am fi fost chiar așa. Prima șpagă atestată documentar, dar nu de noi, ci de un ungur, s-a petrecut pe vremea lui Menumorut. Nimeni nu știe exact dacă era român. Istoricii de azi presupun că mai degrabă era khazar sau bulgar, dar că stăpânea peste un popor românesc este sigur. Mai ales că și-a dat o fiică drept șpagă prințului ungur Arpad, să-l lase în pace și să nu-și mai facă shoppingul cu sabia în mână prin voievodatul lui. Diplomatic, se cheamă căsătorie politică. Tehnic, e șpagă.
Pe vremea lui Ștefan
Peșcheșul a devenit normă în țările române în Evul Mediu, după ce turcii ne-au cam scos eroismul din cap. Îi bătuserăm noi în vreo câteva rânduri, dar până la urmă până și Ștefan cel Mare și-a dat seama că iese mai ieftin dacă le dă o șpagă din când în când. O taxă de protecție, i-am spune noi acum. Petru Aron plătea 2.000 de galbeni pe an. La începutul domniei, Ștefan cel Mare plătea 3.000. Pe la sfârșitul ei, 6.000. Între noi fie vorba, suma era un mizilic, alt cuvânt turcesc. Un galben avea în jur de 3,5 grame. Mai mult sau mai puțin, în funcție de țara emitentă. Dacă trimiți mascații într-un palat din Zanea, sigur găsești 21 kg de aur fără să cauți și potcoavele calului din sufragerie. Cam mică taxa de protecție, nu?
Caz faimos
Ei, dar ăsta a fost doar începutul. Într-o epocă în care nu exista nicio diferență între bugetul statului și cel al administrației voievodale, tributul dat turcilor însemna o gaură în buzunarul domnitorului. Iar domnitorul își recupera paguba pe seama altora. De regulă, pe seama boierilor, că aveau mai mult cash grămadă. Ei, la rându-le, recuperau pe seama țăranilor. Care nu mai aveau pe seama cui recupera, dar asta e altă treabă. Secolul XVI a fost epoca în care conștiința a început să fie licitată. Un caz faimos a fost domnia lui Petru Rareș. Pe la începutul primei sale domnii, austriecii au vrut să-l coopteze într-o păruială cu turcii. Cum domnul se dădea greu convins, austriecii au mers cu șpaga la boierii lui Rareș, care ar fi urmat să-l convingă pe domnitor. Ambasadorul estimase prețul unei conștiințe de mare boier moldovean la vreo 2.000 de florini. Doar că boierii noștri s-au tăvălit pe jos și mai multe nu. Abia ce Rareș atacase Brașovul și ca să scape de el, negustorii sași îi plătiseră o contribuție de 10.000 de florini. Asta, fără ce apucaseră să jefuiască oricum moldovenii noștri. Așa că afacerea a căzut, alianța nu s-a mai încheiat, iar când austriecii au vrut să-l schimbe pe Rareș cu altul, boierii i-au rămas credincioși la Feldioara, unde i-am bătut pe bieții nemți de le-a sunat apa în cap.
Ne-a intrat în sânge
Generalizarea sistemului de șpagă și vânzare a conștiințelor și titlurilor de boier s-a generalizat în perioada fanariotă. E drept, și peșcheșul datorat turcilor crescuse, ajungând în Muntenia și la 50.000 de florini anual. În traducere, 585 kg de argint. Enorm, în condițiile în care Pocuția, mare cât un județ de azi, fusese obținută de Moldova ca gaj pentru un împrumut de doar 493,5 kg de argint dat unui rege polon. Plăteam deci către turci prețul unui județ în fiecare an. Prețul de vânzare, nu PIB-ul lui. Normal că fanariotul-șef trebuia să-și recupereze banii, boierii mari de la cei mici, cei mici de la vameși și alți slujbași, iar ăia, tot de la țăranul care nu mai recupera de la nimeni, că nu avea de unde. Fanarioții au plecat în 1821, dar românii noștri învățaseră deja mișcarea, iar de atunci șpaga a intrat definitiv în viața noastră.
Primul „baron local”
Mita instituționalizată a fost dusă la perfecțiune de Mihail „Mihalache” Sturdza, care a domnit în Moldova între 1834 și 1849. A fost primul „baron local” în accepțiunea actuală a termenului. Omul care îți poate rezolva orice problemă pentru prețul corect. Omul care își trage drum până în pragul casei lui, iar baba din vârful dealului n-are decât să înoate în noroi. Omul despre care lumea ajunge să spună că da, fură, dar măcar mai și face. Tot din banii celor mărunți, dar asta nu se mai spune. La începutul domniei, în Moldova lui Mihalache Sturdza erau 853 de boieri. După 15 ani, erau 3.750, toate titlurile suplimentare fiind acordate contra cost.
35 de ani în exil
În 1834, Moldova avea doar drumuri din pământ și doar câteva poduri din lemn. Râurile se treceau de obicei prin vad. În 1849, erau 400 km de drumuri pietruite și se făceau planuri pentru calea ferată. Se construiseră poduri din piatră. Mă rog, drumurile legau moșiile lui Sturdza de portul Galați sau de cel de la Ungheni și fuseseră făcute gratis, prin munca forțată a țăranilor din zonă, dar astea sunt detalii. Ca să fim cinstiți, Mihalache a construit și școli, și chiar un germene de universitate, Academia Mihăileană, dar asta e altă poveste. Mihalache Sturdza a murit la 90 de ani, la Paris. A avut cu ce trăi 35 de ani în exil.
„Opere de binefacere”
Dacă există un superlativ la perfecțiune, aceasta s-a numit Carol al II-lea. Același stil ca și Sturdza, doar că avea o țară mult mai mare de stors. Cultura a înflorit în timpul lui, iar economia și-a atins vârful antebelic în 1938. Normal. Majestatea Sa avea cotă parte din orice afacere semnificativă, deci avea tot interesul ca treaba să meargă. Când de-acum toți marii industriași erau cotizanți la „operele de binefacere” ale regelui, denumirea mascată pentru șpaga dată pentru contractele publice, monarhul a început să-și vândă propriul chip. Și mustăcioara. S-au emis timbre cu suprapreț, pentru dotarea aviației militare. Pe timbru era și chipul lui Carol, care și-a primit dreptul. Dreptul de autor, firește. Mă rog, ar fi trebuit ca aceste drepturi de autor să fie încasate de părinți, dar erau deja morți. Uniforma soldaților și a partidului înființat de rege, Frontul Renașterii Naționale, includea și o batistă. Albă, cu chipul lui Carol II imprimat într-un colț. Firește, banii mergeau în buzunarul regal. Nicolae Iorga și-a comandat un lot întreg. Să-și poată sufla mucii în fața regelui oricând voia. N-o zicem noi, el a zis-o.
Jalea din comunism
Mai puțin amuzantă a fost corupția în anii comunismului. Mai ales spre final, când fără șpagă nu rezolvai nimic. În anii ’80, viața devenise o cursă continuă pentru supraviețuire, iar fiecare dădea ce putea pentru a face rost de altceva. Angajații IJTL furau geamuri și chedere din depou, pentru a închide balconul cuiva. Salariații de la Metalurgica făceau ceainice și polonice din capete de țevi. Cei de la fabrica de bere scoteau lichidul bahic în sacoșe legate în jurul brâului și-l vindeau chiar lângă zid. Cei de la IAS Bucium dădeau la schimb o sticlă de rachiu cu o pară în ea contra unui kil de carne de la un angajat al Avicola. În alimentare se vindea orice pe sub mână, cunoștințelor. Leii se transformau în dolari la colț de stradă, dolarii în Kent la shop, iar Kentul în intrarea la un medic cunoscut. Profesorii, depinde de materie, mai ales cei de româna și matematica luau bani frumoși pentru meditații. Cei de la clasă primeau bani pentru ca odrasla vreunui potentat să ia note mai mari sau să beneficieze de alte privilegii. Ca și acum de altfel.
Se poate și mai rău
Toată istoria noastră se învârte în jurul șpăgii. Vlad Țepeș a fost o excepție. Nu suntem singurii. Restul Europei s-a confruntat cu același flagel. Dar au avut și baftă. Apariția Reformei lui Luther, mișcare îndreptată inițial doar împotriva indulgențelor vândute de Biserica Catolică, i-a forțat pe catolici să fie mai atenți cu luatul. Nu de alta, dar protestanții nu luau deloc. Pe cel care lua șpagă, îl prăjeau pe rug. Așa au devenit nemții model de cinste. Mă rog, cei care au supraviețuit. Din păcate din acest punct de vedere, biserica ortodoxă a fost mult mai reținută în a aplica litera legii biblice, care pedepsește furtul, dar și mita, cu moartea. Un clasament făcut de Transparency International acum câțiva ani plasa România pe locul 29 din 43 de țări europene monitorizate, în ce privește corupția. Organizația a urmărit și țările din afara UE, că altfel eram mult mai jos ca nivel al cinstei. Din ultimele 15 țări, adică noi și cei mai șpăgari ca noi, 11 sunt ortodoxe, două musulmane, adică Albania și Turcia, Bosnia e jumate ortodoxă și jumate musulmană, iar una e catolică. Ca să ne simțim bine, precizăm că nu suntem cei mai corupți din UE. Statistica spune că suntem mai cinstiți decât Italia, Grecia și Bulgaria. Deci, se poate și mai rău. Oare cum o fi arătând un baron local atenian, grecotei cu nas subțire?