Proiect de țară: dezvoltarea echilibrată a României prin regionalizare

Reflector

Acum vreo cinci ani, subiectul la modă, întors pe toate părțile, era cel de regionalizare a României. De când am intrat în Uniunea Europeană, țara noastră a tot fost atenționată că actualul sistem administrativ autohton nu se potrivește cu felul în care se face repartizarea fondurilor la nivel comunitar. În cei peste 50 de ani de existență, UE a avut timp să experimenteze și să ajungă la o modalitate dacă nu ideală, cel puțin rezonabilă de împărțire a banilor. Pe regiuni, mai exact. Pe unități teritoriale suficient de mari pentru a se putea realiza un proiect important, dar și suficient de mici pentru ca impactul respectivului proiect să poată fi simțit de toată lumea. Județele noastre sunt undeva la mijloc ca dimensiuni, iar legislația în domeniul administrativ este prea rigidă pentru ca ele să poată coopera eficient. S-a vorbit mult de regionalizare, a apărut și un fel de proiect de lege a redesenării hărții administrative a României, dar nu s-a ajuns să mai fie și dezbătut în Parlament. Deși abandonat din punct de vedere legislativ, subiectul nu a ieșit din discuția publică. În ultima vreme se vorbește tot mai mult de regionalizare, ceea ce înseamnă că totuși ceva, undeva, cumva trebuie schimbat. Ce, cum și pentru cine, vom încerca să vedem împreună.

Centralism după uniri
Ideea de regionalizare pleacă de la un adevăr simplu: centralizarea nu merge. Pur și simplu nu merge. Când s-a făcut unirea din 1859, Cuza a ales modelul centralizat, în locul celui bipolar, dorit de moldoveni. În loc de două capitale, două guverne, două adunări parlamentare și un singur domn, Cuza a preferat câte una din fiecare. Același model administrativ, cu o capitală la București unde se strânge toată avuția țării și de unde aceasta se redistribuie în teritoriu în funcție de necesități a fost aplicat și după unirea de la 1918, deși atât ardelenii, cât și basarabenii cereau o autonomie cât mai largă.

Bucureștiul ca Berlinul
Doar pentru scurtă vreme, la începutul epocii comuniste a României, s-a aplicat un sistem administrativ bazat pe regiuni, fără însă ca regiunile să aibă puteri reale. Actualele regiuni de dezvoltare nu au nici ele vreo putere propriu-zisă, ele funcționând doar ca un fel de ONG-uri la nivel administrativ. Puterea reală tot la București se concentrează, iar vorba românului, „cine-mparte, parte-și face”. București-Ilfov este singura regiune din România al cărei produs intern brut este comparabil cu cel european. De fapt, Bucureștiul este egal cu Berlinul în privința PIB pe locuitor, depășind cu 31% media europeană.

Prinși în plasă
Doar că acest model era eficient atunci când se puneau bazele statului român modern, când granițele erau încă prea noi, iar riscul unor pierderi teritoriale era prezent. Mă rog, am putea spune că în pofida centralizării statului, când a fost să ni se fure provincii întregi, tot ne-au fost furate, deci modelul administrativ ales nu ne-a ajutat prea mult. Iar acum, Bucureștiul a ajuns să semene cu un paianjen în mijlocul plasei sale. Iar orașele din provincie, departe de a fi ajutate cu ceva, mai degrabă sunt muștele prinse în plasă.

Județele contributoare
Sistemul nostru de redistribuire a avuției naționale presupune strângerea la nivel central a tot ce se încasează din impozite, cele mai importante fiind TVA și impozitul pe venituri. Sub jumătate din acești bani se întorc automat la comuna, orașul sau județul unde au fost produși. Restul se împarte, teoretic după necesități. Unii primesc mai mult, pentru că sunt săraci. Alții, mai puțin, că au de unde. Sunt județe care ar muri fără banii luați de la județele mai bogate. La vest de Carpați, doar două județe, respectiv Maramureș și Caraș-Severin se află în situația de a fi subvenționate de stat, din banii strânși de la alții. Clujul primește înapoi doar 44% din banii trimiși la București, Timișoara sau Brașov, doar 46% și tot așa.

Dăm mai mult decât primim
Din Regiunea Nord-Est, doar Iașul este „pe plus”. Oricât de săraci suntem, tot dăm mai mult decât primim înapoi. Bacăul este echilibrat: ia cam cât dă. Sau invers, cum vă place. Vasluiul supraviețuiește doar primind de la buget, la fiecare 100 de lei trimiși la București, aproape 160 de lei. Botoșaniul primește și el cam cu jumătate mai mult decât dă și așa mai departe. De fapt, aceasta și este marota preferată a clujenilor, că ei țin în spate Vasluiul, Botoșaniul sau Ialomița. Lucrurile sunt și nu sunt așa. Clujul virează mai mult la buget ca impozit pe venit sau TVA decât primește. Doar că acest lucru se întâmplă pentru că Ardealul este zona favorită pentru investițiile publice. În momentul în care ai autostradă care să te lege de vestul Europei, normal că ai mai mulți investitori străini, de unde și lefuri mai mari, mai multă marfă vândută, deci și contribuții la buget mai mari. Apoi, Clujul a beneficiat din plin de bani, pe când prim-ministru era Emil Boc. Bani de la buget pentru modernizarea aeroportului, bani pentru stadion, bani pentru sală polivalentă și tot așa. Departe de a-i susține clujenii pe moldoveni, mai degrabă Iașul a finanțat dezvoltarea Clujului. Noi ne-am făcut aeroportul din bani europeni și căutăm în disperare bani tot europeni pentru a termina măcar bazinul olimpic din Grădinari.

Alocări discreționare
Până la urmă, marea problemă, iar de aici pleacă majoritatea frustrărilor, este redistribuirea banilor colectați după criterii de nimeni știute. Cum poți justifica, de exemplu, alocarea de fonduri pentru construirea la Târgu Jiu a unui stadion ultimul răcnet, în condițiile în care Pandurii sunt în prag de retrogradare, iar populația municipiului abia dacă trece de 80.000 de locuitori? Și asta în condițiile în care Brăila și Galațiul plâng de 30 de ani după un pod peste Dunăre? Indirect, lipsa unor criterii clare și transparente de repartizare a fondurilor publice în România a fost recunoscută și de Comisia Europeană, pentru unele programe de finanțare cerându-se reducerea sumelor corespunzătoare regiunii București-Ilfov și creșterea cofinanțării locale cerută pentru proiectele derulate în capitală, astfel încât să se echilibreze cât de cât ritmul de dezvoltare a regiunilor din țara noastră.

Soluții certe
Bun, dar ce se poate face ca lucrurile să se îndrepte? În primul rând, trebuie umblat puțin la legislație, astfel încât cotele din impozitul pe venit și TVA care se întorc în localitatea unde au fost colectate să fie mărite. Asta ar lăsa mai mulți bani la nivel local și mai puțini bani Bucureștiului, pentru a fi împărțiți „pe ochi frumoși”. Legislația fiscală reprezintă însă doar o mică parte a soluției și nu rezolvă problema de fond, de la care am plecat în discuție, aceea a faptului că autoritățile locale sunt prea slabe financiar pentru a implementa singure proiecte de anvergură. Iar miza este enormă. Grosul banilor pe care îi alocă Uniunea Europeană pleacă din așa-numitul Fond European de Dezvoltare Regională. Până în 2020, prin acest instrument de finanțare vor fi alocați regiunilor europene 325 de miliarde de euro, din care 164,3 miliarde sunt destinați prioritar regiunilor mai puțin dezvoltare, așa cum sunt 7 din cele 8 regiuni de dezvoltare din România. Or, regiunile noastre au un defect major: nu există juridic.

Acum se lucrează greu
Termenul „regionalizare” a fost interpretat la noi ca un prim pas spre disoluția statului. Știți și dumneavoastră refrenul: autonomie, Ținutul Secuiesc, ungurii fug cu Ardealul în spinare și tot așa. Prin urmare, nici regiunile nu au primit un statut de unitate administrativ-teritorială. În termeni de finanțare, acest lucru înseamnă că pentru un proiect major, care să vizeze două sau mai multe județe, consiliile județene trebuie să încheie un protocol de colaborare, cele două Direcții de Dezvoltare din respectivele consilii județene să găsească un mod de a lucra împreună, ceea ce înseamnă plimbări repetate de la Iași la Suceava și invers, mese rotunde, întâlniri de armonizare a celor două jumătăți de proiect și tot așa. Practic, județele noastre sunt nevoite să facă un singur proiect la două capete, cu întârzierile inerente și cu riscul aferent de pierdere a banilor. Sau să depună două proiecte, cu riscul ca numai unul să fie aprobat.

Exemple concrete
De exemplu, atunci când CJ Iași a venit cu ideea refacerii drumului spre Botoșani, s-a făcut un singur proiect, pentru tronsonul din județul nostru. A fost aprobat și s-a făcut. În paralel, CJ vecin a întârziat și nu a mai reușit să facă proiectul pentru tronsonul cuprins între Prăjeni și Botoșani. Ca urmare, botoșănenii n-au putut decât să toarne încă un rând de asfalt peste cel vechi. Între timp, drumul nostru arată încă bine, iar de la Plugari încolo, mai bine mergi pe jos, că-ți rupi mașina. Dacă ar fi existat o regiune Iași – Botoșani, s-ar fi putut depune un singur proiect pentru toți cei 109 km ai drumului, iar traseul ar fi devenit cu adevărat important pentru dezvoltarea zonei. Același lucru se întâmplă acum cu proiectul de refacere a drumului Iași-Suceava. Președinții celor două consilii județene au ajuns să se întâlnească mai des între ei pentru a armoniza cele două jumătăți de proiect, decât cu propriile neveste.

Ca în 1968?
Pe scurt, proiectele regionale nu pot fi realizate fără o regionalizare reală. Adică fără o structură teritorială mai mare decât actualele județe. Același lucru este valabil și la nivel mai mic, între comune. Pentru a putea depune proiecte care să vizeze mai multe comune, ele au apelat la expediente. S-au înființat Grupuri de Acțiune Locală sau Asociații de Dezvoltare Intercomunitară special pentru câte un proiect, dar problema cooperării între două au mai multe echipe diferite a rămas. Să nu vorbim cu păcat, dar cea mai potrivită organizare administrativă pentru accesarea banilor europeni ar fi cea folosită până în 1968: regiuni cât două-trei județe actuale, compuse din raioane care grupau mai multe comune.

Regiuni și raioane
În ultima variantă de organizare, până la reînființarea județelor, România era împărțită în 16 regiuni și un oraș republican cu statut de regiune, Bucureștiul, iar la rândul lor acestea cuprindeau 150 de raioane. Parcă era mai simplu să strângi în aceeași sală 150 de președinți de raioane decât 4.259 de primari de comună, nu? De fapt, când au fost reînființate județele, în compensație au fost grupate comunele, tocmai pentru a fi mai ușor de lucrat. În loc de 4.259 de comune, au mai rămas 2.706. Acum sunt 2.856, pentru că în loc să se adune mai multe după 1989, dimpotrivă, s-au mai spart în bucăți.

Placă turnantă
Ca exemplu, putem reveni la proiectul podului peste Dunăre, dintre Galați și Brăila. Până în 1968, cele două orașe vecine făceau parte din aceeași regiune, Galați. Acum, sunt județe diferite și mai fac și parte din regiuni de dezvoltare diferite. Să vrea Comisia Europeană să dea bani de pod și n-ar ști cu cine trebuie să discute. Cine e șeful? Același lucru se poate spune și despre alte proiecte cu impact regional: drumul expres Târgu Frumos – Botoșani, Spitalul Regional sau chiar autostrada Est-Vest de care se tot vorbește la noi de vreo 15 ani. O regiune mai mare poate să-și stabilească mai ușor prioritățile decât două județe. Pe noi ne doare legătura directă spre vest și podul rutier de la Ungheni, ca județul nostru să devină o placă turnantă între spațiul ex-sovietic și Europa. O regiune Iași – Botoșani ar putea împăca și capra, și varza.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.