Premieră la „Naţional”: comedie în trei acte culturale cu Rancea, Hadji Culea și Apreotesei

Satiră cu ștaif

Într-o vreme, Iaşul a fost dominat de figurile a doi manageri culturali: eternul Cristian Hadji Culea, de la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri, şi nestatornica Beatrice Rancea, în două rânduri directoare a Operei Naţionale Române din Iaşi. În ultimii doi ani, însă, Andrei Apreotesei, director al Ateneului ieşean, a venit puternic din urmă, reuşind să-şi câştige o notorietate aproape egală cu cea a celor doi consacraţi. Vorba aia, care spune că, atunci când doi se ceartă, al treilea câştigă, pare a se confirma şi în cazul peisajului artei spectacolului de la Iaşi. O serie de întâmplări petrecute recent şi având drept personaje pe cei trei corifei ai culturii ne-au dat, însă, de gândit. Citiţi mai jos şi veţi afla de ce.

O hală dezafectată la Fortus. Seara târziu. O lumină slabă, venită dinspre parcarea Selgros, pătrunde prin ferestrele lipsite de sticlă. În jur, strunguri ruginite, piese uriaşe metalice, ţevi care nu duc nicăieri, toate acoperite de praf. O umbră se prelinge pe pereţii palizi. E Cristian Hadji Culea, cu profil de Hamlet, privind speriat spre capătul sălii, unde Andrei Apreotesei, îmbrăcat într-un halat din piele, pare un Hefaistos uriaş printre fiarele abandonate.

Andrei Apreotesei: – Cine e acolo? Ce suflet ascuns bântuie tăcerea acestui sălaş al creaţiei proletcultiste?
Cristian Hadji Culea: – Eu sunt, Hadji!
Andrei Apreotesei: – Regele? Însuşi regele Hagi? Ce bucurie pentru monarhista-mi trăire!
Cristian Hadji Culea: – Nu, bre, Cristian Hadji Culea sunt. Dar ce faci tocmai aici, printre ruinele industrializării forţate a dulcelui târg ieşean?
Andrei Apreotesei: – Pregătesc o nouă locaţie pentru proiectul Ateneul în oraş. Am eu o idee pentru seara de Halloween, dar deocamdată o ţin secretă. În fine, acum spune-mi tu ce treabă ai cu mine de ai coborât în acest infern tăcut.
Cristian Hadji Culea: – Andrei, rogu-te, încearcă să o faci pe Beatrice să se împace cu mine. E drept, nu mai e aşa pornită ca pe vremuri, dar tot îmi aruncă priviri oţelite când mă vede prin Teatru. Hai, că tu o ştii mai bine, ai lucrat cu ea.
Andrei Apreotesei: – Hm, greu, foarte greu ce-mi ceri. E alunecoasă. Doar a făcut balet, ce naiba. E ca o lebădă mare din Lacul lebedelor, nu o poţi prinde de-o aripă ca pe-o găină, mă înţelegi? Dar, hai, o să văd ce pot face.
Cristian Hadji Culea: – Ah, îţi mulţumesc, prietene! Ai vreo idee în acest sens?
Andrei Apreotesei: – Da, uite acum mi-a venit una. Te vei gândi la o piesă de teatru neconvenţional în care ne vei avea pe amândoi drept personaje. Ea, balerină, eu, tenor. Tu eşti regizorul. Astfel, uniţi toţi trei într-un act artistic, vom îngropa securea războiului!

O încăpere din podul Teatrului Naţional, pe seară. Ferestrele sunt larg deschise. Se aud bătăile ceasului de la Palatul Culturii. E miezul nopţii.
Prăbuşiţi pe fotolii, Andrei Apreotesei şi Beatrice Rancea îl ascultă epuizaţi pe Cristian Hadji Culea, care gesticulează cu nerv pe o scenă improvizată.

Cristian Hadji Culea: – Deci, ce aveam noi în această piesă pe care am compus-o chiar azi, la prânz? Vocea operei şi trupul baletului. Vocea trupului sau trupul vocii, luaţi-o cum vreţi!
Beatrice Rancea: – Eu aş lua o pauză.
Andrei Apreotesei: – Eu aş lua o pizza.
Cristian Hadji Culea: – Vă rog! E o piesă care necesită concentrare şi cooperare din partea voastră. Beatrice, nu-i aşa, asta e ce contează cel mai mult: cooperarea, prietenia, iubirea!
Beatrice Rancea: – Ce buget ai pentru toate astea?
Cristian Hadji Culea: – Inima mea mare. Şi câteva aplauze la final. Nu sunt de-ajuns?
Beatrice Rancea: – Bun, m-am lămurit. Uite cum facem. Andrei nu va avea timp să joace în piesa asta a ta. Îţi propun să îl aducem în locul său pe celebrul tenor italian Ricardo Mezzogiorno!
Cristian Hadji Culea: – Mezzogiorno? N-am auzit niciodată de el.
Beatrice Rancea: – Normal, pentru asta îţi trebuie ureche muzicală. Prin urmare, scoate din vistieria teatrului o sută de mii de euro şi facem spectacolul, e simplu! Cam ăsta e onorariul lui Mezzogiorno. Pare mult, dar ca să ne onoreze cu vocea lui, trebuie să-i plătim un onorariu pe măsură, capisci?
Andrei Apreotesei: – Ideea e foarte bună. Beatrice, dacă vine Mezzogiorno, împrumută-mi-l un pic, vreau să-l includ şi în spectacolul meu de Halloween, în hala de laminare la rece de la Fortus.
Cristian Hadji Culea (cu voce sfârşită): – De acord. O să vorbesc la minister să trimită nişte bani. Le voi spune că trebuie să vopsesc Cubul negru în culorile curcubeului, să fim open mind.

Au trecut două săptămâni de la discuţia dintre cei trei. Andrei Apreotesei, în biroul său, priveşte îngrijorat pe fereastra dincolo de care Tătăraşiul se întunecă treptat. Sună telefonul. Apreotesei răspunde precipitat.

Andrei Apreotesei: – Da, Cristiane, de când aştept telefonul vostru! Ce-aţi făcut, nu mai ştiu nimic de voi. L-aţi contactat pe Mezzogiorno?
Cristian Hadji Culea: – Ah, nu. Am convenit cu Beatrice că e prea scump.
Andrei Apreotesei: – Păi, şi cu spectacolul de împăcare cum rămâne?
Cristian Hadji Culea: – E bine, merge bine. Am preluat ideea ta cu reprezentaţiile din oraş. L-am angajat pe Fuego în locul lui Mezzogiorno şi acum suntem la Milano. În seara asta avem spectacol fix lângă Scala, la o pizzerie. Mâine mergem la o gură de metrou de lângă Covent Garden. Cu o sută de mii de euro, facem toată Europa într-o lună. Merci de idee, prietene!

 

Rancea (foto sus): Hei, mai uşor cu vocalizele în culise! Chiar nu pot să-mi trăiesc în linişte solitudinea directorului de cursă lungă?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *