Moaștele Sfintei Parascheva, de 377 de ani în Moldova

Reflector

Suntem în plină desfășurare a Sărbătorilor Iașului. Duminică, pe 14 octombrie, este punctul culminant, Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva. Încă de la prima ediție post-decembristă a acestora, pe vremea când primar era Constantin Simirad, evenimentul a fost subiectul unor vii controverse în spațiul public. Unii le aplaudă, ca un prilej de a se auzi de Iași pe plan național și ca un prilej de încasări frumoase pentru comercianți. Alții, dimpotrivă, reclamă kitsch-ul care umple orașul, bâlciul care nu are nimic de-a face cu o serbare religioasă cum e hramul Sfintei Parascheva, aglomerația, traficul sufocant și toate celelalte impedimente ce rezultă din prezența a zeci de mii de oameni pe străzi. Firește, putem spune că și unii, și ceilalți, au dreptate. Nu ne-am propus să tranșăm noi disputa. Nu credem că ar putea cineva să tragă o linie clară în această privință. Ar fi însă interesant să vedem cum s-a ajuns ca pelerinajul de la Iași să devină cea mai importantă manifestare de acest tip din țară și poate chiar din sud-estul Europei.

Înmormântată pe plajă
Conform hagiografiei, s-a născut la începutul secolului al XI-lea în satul grec Epivates, la vreo 50 km de Constantinopol, din părinți cu stare și evlavioși. Acum se cheamă Selimpașa, dar n-a depășit nivelul unui orășel mărunt. Pe la 18-19 ani, Parascheva s-a călugărit și a trăit vreo cinci ani într-o mănăstire. A vizitat Ierusalimul, s-a mutat în altă mănăstire în pustiu, unde a mai stat câțiva ani. S-a întors în satul natal la 25 de ani, fără ca localnicii să o recunoască. Probabil viața dură din călugărie o schimbase destul de mult. A trăit în sărăcie, făcând milostenii din ce nu avea. A murit la 27 de ani și a fost înmormântată pe plajă, ca o străină. A fost descoperită întâmplător, când trebuia înmormântat un marinar. Cum trupul nu-i putrezise, a fost declarată sfântă și dusă într-o biserică din Kallicrateia. Pe scurt, a dus o viață cum duceau mulți alții în acele vremuri de fervoare religioasă. N-a făcut minuni, n-a avut discipoli, n-a murit ca martir, cum au murit alte trei Parascheve, ucise în timpul împăraților Nero, Antonius Pius și Dioclețian.

Pe vremea lui Lupu
Celebritatea Sfintei Parascheva și larga ei popularitate, mai ales în Moldova, are două explicații. De fapt, trei, dar despre a treia vom vorbi mai încolo. Prima e viața ei, apropiată de cea a moldovenilor anului 1641, când moaștele au fost aduse la Iași. Ea murise săracă, moldovenii erau săraci. Avea reputația de a fi făcut mici milostenii, așa cum face orice bun creștin, deci mulți se regăseau în această imagine. A doua, este marketingul. Nu cel de azi, deși își are și el rolul lui, ci cel de pe vremea lui Vasile Lupu. Domnitorul era pasionat de relicve sfinte, hobby destul de comun în epocă. Lupu a plătit o sumă fantastică pentru moaștele Paraschevei, chiar într-o epocă în care prețul unor rămășițe sfinte era oricum ridicat. Pentru a obține moaștele, Lupu a plătit datoriile Patriarhiei Constantinopolului, cifrate la două milioane de aspri. În plus, a mai plătit 468.000 de aspri turcilor, pentru a primi dreptul de a scoate moaștele din Imperiul Otoman. Un fel de taxe vamale, cu șpaga aferentă. În total, aproape 2,5 milioane de aspri, echivalentul a 3 tone de argint.

La Trei Ierarhi
Suma plătită ne poate da o idee și asupra forței financiare a Moldovei de atunci. Moaștele au fost aduse la Iași cu mare alai, fiind amplasate în biserica Trei Ierarhi, abia construită. Domnitorul a avut grijă ca toată lumea să afle cât s-a plătit pentru ele. Nu a dat declarații de presă, dar a lăsat zvonul să circule, fără a-l combate. Era un gest riscant într-o țară bogată, cu locuitori săraci, dar s-a dovedit inspirat. Nimeni nu a comentat că de banii ăia se putea face altceva. Dimpotrivă, toată lumea a apreciat la superlativ pioșenia domnitorului. Iar când acesta a primit cadou de la patriarhul Constantinopolului și falca de jos a lui Vasile cel Mare, la pachet cu alte relicve sfinte, popularitatea domnitorului a atins cotele maxime. Într-o epocă în care nu aveai mari șanse să ajungi la 50 de ani, lumea se gândea mai mult la cele veșnice și le aprecia altfel.

Stârpirea omizilor
Popularitatea Paraschevei, plecată dintr-o campanie de marketing acum 370 de ani, a crescut cu vremea. I s-au atribuit tot felul de minuni. Ar fi ajutat la stârpirea omizilor în livezile Iașului. Ar fi adus ploaia, după seceta din 1946. Ar fi ajutat studenți să treacă examenele, acestora picându-le la examen singurul subiect pe care îl știau. Firesc, ca întotdeauna când e vorba de credință, nimeni nu s-a întrebat de ce n-o fi adus sfânta ploaia în timpul secetei sau cât de cinstit e să ajuți un student care n-a pus mâna pe carte decât pentru a citi un singur curs.

Mutată la Ciorogârla
Se spune că în timpul războiului, când rușii se apropiaseră de Iași, soldații celor două tabere o vedeau pe sfântă ca pe o femeie de statură uriașă ce se așeza între liniile frontului. Soldații se simțeau brusc sleiți de puteri și nu mai puteau lupta. Iașul ar fi fost scutit astfel de mari distrugeri. De fapt, jumătate din Iași a fost distrus de ruși în timpul luptelor din primăvara și vara lui 1944, iar ofensiva rusă din aprilie a fost oprită de un contraatac al blindatelor germane. Se spune că după ocuparea Iașului, rușii ar fi vrut să ia moaștele și să le ducă în Uniunea Sovietică. Au constatat însă cu stupoare că acestea s-au făcut atât de grele încât nu puteau fi ridicate. E doar o legendă. Moaștele au fost scoase din Iași de români încă din martie 1944, fiind duse la mănăstirea Ciorogârla. În octombrie 1944, au fost mutate în catedrala din București, alături de cele ale sfântului Dimitrie Basarabov. Au fost readuse la Iași o lună mai târziu. Rușii n-au încercat niciodată să le ia. Ce să facă un regim ateu cu niște moaște cărora nu le recunoșteau nicio putere?

În comunism
Se mai spune că în 1950 sau în 1953, oficialii ieșeni ai regimului comunist ar fi vrut să îngroape moaștele, ca lumea să nu se mai poată ruga la ele. Tentativa a fost dejucată de o puternică furtună cu grindină și trăsnete. Aceasta a încetat doar după îndelungi rugăciuni ale preoților și credincioșilor. Episodul nu este consemnat în nicio lucrare istorică, fie contemporană momentului, fie ulterioară. E puțin probabil ca el să se fi petrecut vreodată. Comuniștii nu erau tâmpiți să-și pună o țară întreagă în cap atacând direct religia. Au persecutat biserica catolică și pe cea greco-catolică, văzute ca agenții de spionaj occidental, dar pe cea ortodoxă au menajat-o. Chiar Patriarhia română recunoaște că în timpul comunismului au fost demolate vreo 20 de biserici, dar construite alte 500. Și nimeni nu s-a atins de moaștele vreunui sfânt.

foto Tudorel Rusu, 2018

Blestemul domnitorului
O legendă, care are totuși un iz de credibilitate, își are originea în ritualul schimbării veșmintelor Cuvioasei. Acestea se schimbă de câteva ori pe an: de Crăciun, la începutul postului sfintelor Paști, când Parascheva primește haine închise la culoare, cu o zi înainte de Paști, când i se pune un veșmânt alb, păstrat până după Cincizecime, cu o seară înainte de a fi scoasă din catedrală și imediat după hram. Se schimbă doar veșmântul exterior, al doilea rând de straie fiind același de pe vremea lui Vasile Lupu. Se spune că pe el este înscris un blestem al domnitorului și al mitropolitului Varlaam: „blestemat să fie cel care va împrăștia vreodată Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva”. Blestemul își are orginea în obiceiul ca moaștele sfinților să fie împărțite în sute de bucăți, ca să ajungă câte una la fiecare biserică. Orice biserică trebuie să aibă niște moaște, așa că sfinții sunt făcuți bucățele mici și împărțiți. O biserică are falca lui Vasile cel Mare, alta, degetul mic de la piciorul drept, o a treia femurul și trei coaste. Mitropolia ieșeană este una dintre puținele biserici care are un trup întreg de sfânt. Aceasta ar fi o a treia explicație a popularității sfintei. Subconștient, credinciosul are mai multă încredere în puterea unui sfânt întreg decât în cea a rotulei stângi a acestuia.

Dilemă la Roman
Dar sunt oare moaștele Sfintei ocrotitoare a Moldovei întregi? Acum cinci ani, Arhiepiscopia Romanului anunța că în catedrala sa au fost descoperite două fragmente din mâna stângă a Cuvioasei. Un os piramidal și un metacarpian, pentru a fi preciși. Cele două oase ar fi fost ascunse sub masa din altar în 1986 și redescoperite în 2012. Firește, pe cutie nu scria că ar fi vorba de Parascheva. Identificarea celor două fragmente ca aparținând Sfintei pleacă de la o afirmație făcută acum peste trei secole de mitropolitul Dosoftei al Moldovei și Sucevei, că în zona Romanului s-ar afla unele părți din moaștele Sfintei Parascheva încă din vremea lui Alexandru cel Bun. Nu e clar de unde știa Dosoftei asta, în afara vreunei tradiții locale. Nu s-au păstrat multe documente de pe vremea aia și niciunul despre niște moaște aduse din străinătate. Iar niciun document din epoca lui Vasile Lupu nu menționează că sfintei i-ar lipsi măcar un singur fir de păr. Dimpotrivă, din ceea ce se știe rezultă că moaștele au fost aduse la Iași întregi. Și nimeni nu a spus vreodată că din moaște ar fi fost desprinsă vreo părticică. Mitropolia nu s-a poziționat în niciun fel în această chestiune, poate și pentru a nu crea zâzanie între clerici sau între credincioși. Singura soluție ar fi un test ADN care să compare moaștele de la Roman cu cele de la Iași. Și totuși, nici măcar acest test nu ar fi edificator. Nimeni nu poate atesta că moaștele de la Iași aparțin într-adevăr unei femei sfinte care a trăit în urmă cu un mileniu pe malul Bosforului.

“Prinţul Vasile Lupu s-au fost căsătorit cu una din cele mai frumoase princese a Cercasei de religie mahomedană. Spre a se împăca cu biserica şi cu compatrioţii, el au răscumpărat cu o somă de 300.000 de lei relicvile sîntei Paraschivei şi le-au aşezat în monastirea Sfinţilor Trei Ierarhi, punînd sub a ei egidă şi academia ce au fondat…”, Gheorghe Asachi, Noua Albină românească”, 7 februarie 1857

  • 9 ianuarie 1889, racla cu moaștele Sfintei a fost mutată de la Trei Ierarhi la Mitropolie, cu o ceremonie religioasă la care au participat numeroşi credincioşi şi un grup de preoţi purtând-o pe umeri
foto Tudorel Rusu, 2018

Istoria raclei
Neatinse de incendiul din 26 decembrie 1888, moaștele au fost mutate de la Trei Ierarhi în Catedrala Mitropolitană din Iași, unde odihnesc şi astăzi. Au fost așezate în locul special destinat la partea dreaptă a catedralei noi. Fiind necesară refacerea, s-a comandat o raclă nouă, din “tiparos” (chiparos), la un meşter “creştin”, care aducea lemnul de la Constantinopol. În acest scop, o credincioasă din Fălticeni, Ana Botez, s-a oferit să suporte cheltuiala refacerii şi acoperirea cu tablă de argint, socotind că lucrarea s-ar putea executa în Rusia, unde existau ateliere renumite. Mitropolia, dorind să se facă la Iaşi, pentru supravegherea lucrului, la 30 aprilie 1890 mitropolitul Iosif Naniescu a încheiat contract cu Gh. Ropală căruia i s-au predat vreo 6.800 grame argint. Meşterul a mai pus 11.443 grame argint nou, pe lângă acele 6.000 grame vechi, cerând pentru întreaga lucrare, inclusiv execuţia inscripţiei şi a stemei principatelor, suma de 17.570 lei. Întreaga îmbrăcăminte “drămăluind” în total „17.443 grame de proba 12”. Terminând racla la 29 august 1891, Ropală a depus-o la Mitropolie în 6 septembrie dorind achitarea sumei contractate. La aşezarea moaştelor în ea, fixată pentru 8 octombrie 1891, a fost invitată şi susţinătoarea cheltuielilor, Ana Botez, ca să fie de faţă ”pentru satisfacerea dorinţelor sale morale”. Cetăţeanul George Carpus şi soţia sa Ecaterina, au oferit “scufa Sfintei Parascheva”, pentru a fi aşezată în raclă. O aveau ca “moştenire veche” din “familia sa” (G. T. Kirileanu, Contribuţie la istoricul raclei Sfintei Parascheva din Iaşi, Anuarul Liceului Naţional, 1942 – 1946).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *