Cel mai cunoscut minister din Guvernul României a fost dintotdeauna, este și probabil va rămâne, cel al Învățământului. Sau al Educației, cum vă sună mai bine. E cunoscut prin foarte desele schimbări ale titularului funcției de ministru. Să nu uităm că după 1989, Educația a avut cam în fiecare an alt ministru, iar în 2012 au fost chiar șase miniștri, unul mai grozav ca altul. Apoi, fiecare ministru s-a simțit dator să facă o reformă. Unul a desființat examenele de admitere la liceu. Altul a lansat ideea manualelor alternative. Altul le-a adăugat și pe cele auxiliare. Unul a făcut religia obligatorie, altul a făcut-o opțională. Unul a visat să introducă și greaca veche ca obiect de studiu în gimnaziu. Și tot așa. Parcă niciunde nu a fost mai valabilă vorba aia, „câte capete, atâtea păreri”. Toți s-au jucat însă din programă și manuale, că la astea se intervine mai ușor. N-am auzit pe niciunul să se apuce să numere școlile din țară, să vadă dacă ajung pentru toți elevii, să vadă dacă au ce le trebuie și să iasă pe urmă într-o conferință de presă și să spună că școala românească are nevoie de 342.211 bănci noi, 5 milioane de bucăți de cretă pe an și 3.214 schelete noi pentru orele de biologie. De exemplu. Și să spună pe urmă că va iniția un program pe termen lung de construcții și achiziții, pe care-l va lăsa moștenire următorilor miniștri. Pe unul ca ăsta chiar l-am fi apreciat. Dar, dacă tot nu ne-a fost scris să cunoaștem un astfel de ministru gopodar, hai să încercăm noi un mic calcul, măcar la nivel de infrastructură. Ce-i trebuie învățământului ieșean ca măcar clădirile în care se desfășoară să fie cât de cât funcționale?
Câteva sute de creșe
Și vom începe cu ce altceva decât cu viitorii elevi: antepreșcolarii. Adică țâncii de creșă. Iar în cazul acestora, situația este catastrofală. Chiar nu ne putem da seama cum își imaginează orice Guvern că poate stimula natalitatea doar prin alocații mărite sau prin alte forme de sprijin financiar. Ce să facă doi părinți, ambii angajați, cu un copil de doi ani? E prea mic pentru a-l putea da la grădiniță și a depășit vârsta la care unul dintre părinți poate sta acasă, în concediu maternal. În categoria de vârstă 0-2 ani sunt aproape 30.000 de copii. Pentru aceștia, există 11 creșe în municipiul Iași, una în Pașcani și… atât. Pentru cei 30.000 de copii sub doi ani, există doar 1.089 locuri în creșe. Ce-or face părinții celorlalți 29.000 de copii, nu știm. Mai există bunici, mai există bone. Iar o bonă nu e ieftină deloc. Apoi cum să-ți mai vină să faci copii? Pe scurt, pentru acești 29.000 de copii care nu sunt incluși în nicio creșă, ar mai fi nevoie de peste 300 de creșe, dacă ar fi să încapă toți. Dar hai să zicem că ar fi de ajuns câte o creșă-două în fiecare comună, vreo 10 în Pașcani, câte trei-patru în celelalte orașe ale județului și vreo 30-40 în Iași, ceilalți copii urmând să fie crescuți de bunici. Ar însemna un necesar de vreo 150 de creșe. Standardul de cost oficial pentru o creșă sau o grădiniță cu patru săli de grupă, cu tot cu dotări, este cam de 1,1 milioane de lei.
Cifre oficiale umflate
Aceeași poveste apare și la grădinițe. Aici situația este ceva mai bună. Nimeni nu a avut curajul să facă o creșă privată, dar grădinițe au mai apărut. Inclusiv în mediul rural. În județ avem în total 30.500 de copii cu vârste cuprinse între 3 și 5 ani. Oficial, gradul de cuprindere în învățământ a copiilor de 3-5 ani este de 84,1%. Mă rog, asta spune statistica oficială, deși noi avem unele dubii în privința mediului rural. E drept, primarii de comune și-au dat seama că este nevoie de grădinițe pentru a ține tinerii în sat, dar parcă n-am auzit să se fi construit deja câte o grădiniță în aproape fiecare sat.
Trebuie 50 de grădinițe
Luând totuși de bun procentul stabilit de Institutul Național de Statistică, ar însemna că ne mai trebuie săli de grupe cam pentru 5.000 de copii. Conform legii, la o grădiniță pot fi incluși într-o grupă maxim 15 copii. De fapt, de multe ori grupele au 20, 25 sau chiar 30 de copii. Considerând o medie de 25 de copii la o grupă, am mai avea deci nevoie de vreo 200 de clase. Adică de încă 50 de grădinițe standard. Totalul necesar pentru construirea și dotarea de grădinițe și creșe se ridică astfel la vreo 220 milioane de lei, adică un mizilic de 50 milioane de euro. Ceea ce chiar nu e mult, la urma urmei, pentru rezolvarea definitivă a unei probleme serioase. Prin actualul Program Național de Dezvoltare Locală se va finanța până în 2020 construirea a 40 de grădinițe și 9 creșe în tot județul. Cu grădinițele am putea spera ca în următorii trei ani să ne apropiem de un nivel acceptabil. Creșele promit să rămână însă marea problemă. Ele sunt preocuparea doar a primarilor din comunele apropiate Iașului: Holboca, Miroslava și Aroneanu. Mai sunt și Voineștiul și Horleștiul pe listă, ca excepții. În rest… A, două creșe urmează să fie construite și în municipiul Iași, adică tot atâtea cât și în Horlești. Aceasta, în timp ce în Iași sunt 11.700 de copii de vârstă preșcolară, iar în Horlești doar 90. De-ale primarilor, ca să zicem așa.
Cu buda în curte
Cu școlile stăm binișor, în sensul că avem școli cam oriunde este nevoie de așa ceva. E și normal, câtă vreme învățământul este obligatoriu pentru toți copiii peste 7 ani. Ar fi culmea stupizeniei să oblige copiii să meargă la școală, dar să nu aibă unde. Partea proastă în privința școlilor sunt condițiile. Mai puțin de o cincime dintre școli au apă curentă și toalete în interiorul clădirii. Toate celelalte sunt, cum se spune, cu buda în fundul curții. Iar aici discutăm de toate școlile, inclusiv de cele din orașe, unde apa curentă este totuși o facilitate obișnuită. Vă dați seama cam care este situația în mediul rural? Pe scurt, în județ avem 391 de școli, cu 1.492 de clădiri. Cam jumătate, adică 190, dintre școli sunt incluse în PNDL, adică propuse spre reabilitare, demolare și reconstruire sau pur și simplu renovare. Un număr de 66 vor primi finanțare până în 2020. Există totuși și alte linii de finanțare disponibile, pe fonduri europene și mai există și primării care își sacrifică din bugetul propriu pentru a rezolva problema. La un standard de cost de 1,7 milioane de lei pentru o școală, costul lucrărilor de refacere și dotare a școlilor aflate în suferință în județ s-ar ridica la aproape 330 milioane de lei.
Jale cu infrastructura sportivă
Până acum am ajuns la vreo 550 milioane de lei, ca necesar pentru construirea și dotarea de creșe, grădinițe și școli. Firește, ne referim doar la clădirile în care copiii stau așezați în bănci și învață pe de rost programa. Doar că școala înseamnă și alte lucruri, cum ar fi de exemplu, educația fizică. Pe când eram copil, am învățat într-o școală de cartier. Sala de sport era un fel de două clase lipite una de alta, iar terenul de sport, un tăpșan de pământ, cu plopi în loc de barele porții. E drept, au trecut ceva ani de atunci, iar acum standardul implică existența unui teren de sport pentru orele de educație fizică desfășurate vara și a unei săli de sport, pentru activitățile de iarnă. Pe scurt, stăm prost la ambele capitole. Avem doar 153 săli de sport în tot județul și 176 de terenuri de sport. După cum v-am mai spus, avem 391 de școli. Deci, un deficit de 238 de săli de sport și de 215 terenuri de sport. Nici măcar Iașul ca municipiu nu și-a rezolvat această problemă. Pe lista de investiții a Primăriei se află proiectele a 17 terenuri de sport, inclusiv la Colegiul Național, „Negruzzi” sau „Mihai Eminescu”. Până și Colegiului „Emil Racoviță” îi crapă măseaua după o sală și un teren de sport.
Sute de milioane de lei
Aceleași standarde de cost de care am mai făcut vorbire consideră o sumă de 2,8 milioane de lei ca fiind suficientă pentru construirea și dotarea unei săli de sport de nivel competițional. E drept, aceste standarde au fost aprobate în 2010, în plină criză economică, când toate prețurile o luaseră la vale. Cum însă nu au fost actualizate, le folosim și noi pe acestea. La 2,8 milioane de lei, construirea sălilor de sport care ne lipsesc din inventarul școlar ar costa 666,4 milioane de lei. Amenajarea unui teren de sport costă între 150.000 și 450.000 de lei, în funcție de „pretenții”. La o medie de 300.000 lei bucata, cele 215 terenuri care ne mai trebuie ar costa 64,5 milioane de lei. Total general până aici, 1,28 miliarde lei.
Încă vreo 60 de microbuze
Ultimul punct pe lista de dotări din învățământul nostru preuniversitar este reprezentat de microbuzele școlare. Necesare mai ales în mediul rural, ele reprezintă o problemă a cărei soluționare a început de pe vremea lui Năstase și încă nu s-a terminat. Ultima oară când a fost prezentată o statistică în acest sens, mai erau necesare vreo 60 de microbuze. Între timp, s-or mai fi cumpărat, s-or mai fi stricat. Un microbuz Iveco nou, care este standardul la noi în această privință costă în jur de 90.000 de euro, ceea ce ar duce factura totală la 5,4 milioane de euro, adică aproximativ 24 milioane de lei. Pe scurt, modernizarea învățământului preuniversitar ieșean ne-ar costa 1,3 miliarde lei. E chiar așa mult?
