Pe lângă faptul că împart aceeaşi scenă, trei actori importanţi ai Teatrului Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Daniel Busuioc, Adi Carauleanu şi Teodor Corban, mai au şi altceva în comun: tustrei au jucat în câteva clipuri comerciale, de la reclame la bere până la salamuri mai mult sau mai puţin săseşti. Un alt lucru interesant este că Daniel Busuioc îi succede lui Adi Carauleanu în funcţia de director artistic al Naţionalului ieşen, după ce primul s-a aflat în această onorantă postură timp de două decenii. Recent, cei trei au fost personajele unei întâmplări relativ dramatice pe care o redăm mai jos.
O încăpere din clădirea Teatrului Naţional, seara târziu. Pereţii sunt înţesaţi cu afişele unor vechi reprezentaţii teatrale, la care se adaugă portretele marilor actori ai scenei ieşene. La o masă, în mijlocul încăperii, Daniel Busuioc şi Adi Carauleanu joacă înfierbântaţi o partidă de table.
Daniel Busuioc: – Băi, Adi, numai duble dai! Parcă ai fi pe platoul de filmare, haha!
Adi Carauleanu: – Nu mă lua cu ironii din astea, dom’ director. Aşa e biroul ăsta. Am stat douăzeci de ani în el, timp suficient să simt o anumită protecţie a muzelor. Iar cum norocul are şi el o zeitate, e firesc să îmi iasă zarurile.
Daniel Busuioc: – Ia să schimb mâna, s-o folosesc pe aia strânsă de Iohannis. Aoleu, stai, că ăla e cu ghinion!
Busuioc suflă în mână, aruncând zarurile cu putere.
Daniel Busuioc: Adi, bine ar fi să ne iasă şi contractele pe la filmări. Noroc cu Afacerea Est, că am mai scos şi eu capul în lumea bună a cinematografiei. Eram sătul de scenariile cu bere şi salam. Măcar dacă prindeam şi eu un vin bun, o pastramă, o brânzică.
Adi Carauleanu: – Oho, da, cunosc sentimentul. Să fii protagonistul unei reclame la o şampanie franţuzească e ca şi cum ai juca Shakespeare la Old Vic!
Daniel Busuioc: – Adi, uite, mă uitam la concurenţa noastră de la Ateneu. Ce-or fi având puştanii ăia şi n-avem noi?
Adi Carauleanu: – Public, Daniele!
Pentru câteva clipe, se aud doar zarurile zornăind în cutia de lemn pe care cei doi o privesc concentraţi.
Daniel Busuioc: – Şi, totuşi, trebuie făcut ceva, să ieşim din monotonia asta, a spectacolelor de zi cu zi. Vreau şi eu să mă văd pe un ecran, altul decât panoul ăla cu leduri de pe Cub! Uite, Sapdaru joacă, Corban joacă, chiar şi Ticu Puşcaşu joacă în filme, noi ce facem?
Adi Carauleanu: – Şase – şase, poartă în casă! Ce, nu-i suficient?
Brusc, Daniel Busuioc îi face semn să tacă.
Daniel Busuioc: – Ia stai! Am auzit ceva, nişte zgomote. Cine să fie la ora asta în Sala Mare?
După un timp. Busuioc şi Carauleanu se strecoară printre fotoliile Sălii Mari. Pe scenă, Teodor Corban păşeşte dintr-un colţ într-altul, gesticulând. Din când în când, se opreşte, mimând un dialog cu un personaj invizibil.
Daniel Busuioc: – Teo, ce faci, dom’le? Ne-ai băgat în sperieţi. Ce faci pe scenă?
Teodor Corban: – Bună întrebare! Ce naiba să facă un actor pe scenă? Repet, nu se vede?
Adi Carauleanu: – Se vede, dar nu se aude. Dacă nu trosnea scândura sub monstrul sacru care zace în tine, nici nu ştiam că eşti aici.
Teodor Corban: – Lucrez la un număr special de stand up comedy. E pentru surdo – muţi. Gestica e totul. Gata cu umorul banal, exprimat prin cuvinte. Astfel, pot fi înţeles oriunde în lume, fără subtitrare. Devin global, nu ştiu dacă înţelegeţi ideea.
Daniel Busuioc: – Teo, te rugăm, fă-ne şi pe noi vedete. Chiar asta vorbeam cu Adi, avem nevoie de o amplă recunoaştere internaţională a talentului nostru.
Teodor Corban: – Nu ştiu, oi fi având eu figură de Moise, dar nu cred că vă pot călăuzi paşii spre Ţara Făgăduinţei actoriceşti. Dar, dacă insistaţi, aş putea să găsesc o idee. Iată una!
Corban începe să dea din mâini agitat, contorsionându-şi corpul, făcând genoflexiuni şi câteva piruete. Se opreşte după cinci minute, privind amuzat confuzia celor doi.
Teodor Corban: – Nu aţi înţeles nimic, nu-i aşa?
Adi Carauleanu: – Nu. Te rugăm să fii un pic mai clasic.
Teodor Corban: – Statui vivante! Asta e soluţia pe care v-o propun.
Adi Carauleanu: – Dar alea stau nemişcate, nu se agită cum ai făcut-o tu.
Teodor Corban: – Corect! Vedeţi cât de subtil am fost în pantomima mea?
Daniel Busuioc: – Bun, să trecem peste această falsă şi arogantă impresie. De ce tocmai statui vivante? Vine iarna, îngheţăm pe stradă, nu câştigăm nimic.
Teodor Corban: – Dar nu pe stradă, omule. Ci la noul Muzeu al Teatrului pe care îl vei deschide. Două ore joci pe scenă, apoi mai stai vreo patru ore nemişcat în hol, să te vadă lumea, să pipăie un clasic în viaţă. Un fel de Muzeu al figurilor de ceară, doar că sunteţi reali. Iar pe statul de salarii treci ore suplimentare. Celebritate la locul de muncă.
După o săptămână. Adi Carauleanu şi Daniel Busuioc, nemişcaţi, în holul pustiu al Teatrului.
Adi Carauleanu: – Daniele, ce facem, mai stăm? Azi am stat cinci ore şi nu ne-a atins nici măcar o muscă.
Daniel Busuioc: – Adi, hai să mai stăm un pic, până sună gongul şi iese lumea din sală. Dar ştii ceva? Tare mi-e foame.
Adi Carauleanu: – Să mă duc să iau un salam?
Daniel Busuioc: – Da! Dar şi-o bere! Vezi să nu fie Neumarkt, că se supără Călin Chirilă şi zice că vrem să-i luăm rolul!
Carauleanu (foto centru): Hai, spune replica aia mai repede, pentru că imediat după spectacol voi intra în pielea personajului principal din Mc Donald’s!