Pe când abia se terminase războiul, din care Iașul nostru a ieșit pe jumătate distrus de bombardamentele sovietice, s-au trasat primele planuri de reconstrucție a orașului. Se prevedea, la acea vreme, amenajarea unei lungi axe verzi, plecând din Copou și ajungând în Socola, cu Palatul Culturii în centru. Planul părea ușor de pus în practică. Palatul rămăsese întreg, iar Socola și Copoul erau în ruine, deci puteau fi reamenajate oricum. Socola fusese bombardată pentru că acolo se afla gara de marfă a Iașului, iar Copoul se aflase în imediata apropiere a liniei frontului. Până la urmă, planul nu s-a mai aplicat, preferându-se variante mai ieftine. Mahalelele bombardate au fost reconstruite sub forma cartierelor de blocuri comuniste. Cele care scăpaseră de bombe au scăpat în general și de buldozer. Până azi, când banul a început să vorbească sub semnul zeului Profit.
Geneză
Una dintre mahalalele care au scăpat aproape intacte în 45 de ani de comunism a fost cea care se întindea pe malul stâng al Bahluiului, din Podu Roș până spre Tătărași, mărginindu-se cu moșia și curtea unui boier pe nume Bucșinescu. De la acesta venea și numele mahalalei. De regulă, mahalele purtau nume după cea mai des întâlnită ocupație sau naționalitatea locuitorilor. Doar Bularga, Țicău, Ciurchi și Bucșinescu poartă numele unor oameni. Despre boierul Țicău se știe că avea în proprietate toată râpa din josul Sărăriei și peste actualul bulevard C.A. Rosetti, spre Șorogari. Țicău a împărțit o parte a moșiei în mici loturi pe care le-a vândut pentru construirea de case. Așa s-a născut Țicăul de astăzi. Istoria nu reține, dar este posibil ca și mahalaua Bucșinescu să se fi născut la fel, deci boierul să-și fi avut moșia până spre palatul domnesc.
Sistematizarea zonei
În Bucșinescu trăia o populație amestecată, de pescari, tăbăcari, casapi și precupeți. Mult timp, ea s-a aflat în afara oricărei preocupări urbanistice sau edilitare. Cu timpul, ulițele au devenit străduțe asfaltate, iar bordeiele din chirpici au fost înlocuite cu case de cărămidă, dar cam atât. Pe unele străduțe nu s-a introdus canalizarea decât hăt, târziu, spre vremea noastră. Nici comuniștii nu s-au atins de mahala. Terenul jos, ușor inundabil și mășlinos nu era adecvat construcțiilor înalte, cu fundații adânci. Așa că, atunci când s-a pus problema sistematizării zonei, s-au mulțumit să o izoleze vizual. Pe Tudor Vladimirescu s-au construit blocuri. La fel și pe 7 Noiembrie, actuala stradă Sf. Lazăr. Toate, cu doar patru etaje, pentru a evita lucrările complicate de desecare, consolidare și fundare. Construcții înalte s-au ridicat doar pe malul Bahluiului, pentru Institutul Politehnic, dar cu multe eforturi și bătaie de cap. Pur și simplu, terenul nu e bun pentru construcții grele. A fost norocul localnicilor, care au scăpat de demolările anilor ’80.
Reversul medaliei
Ceea ce însă fusese o binecuvântare, a devenit în zilele noastre un adevărat blestem. Construirea ansamblului multifuncțional și explozia industriei IT, care necesită numeroase spații de birouri au transformat zona într-una de mare interes pentru investitorii imobiliari. IT-iștii sunt cei mai buni clienți pentru deținătorii de apartamente, pentru că au bani. Tot ei preferă să nu aibă decât de trecut strada pentru a ajunge la locul de muncă. Nu cumva să piardă timpul prețios de stat în fața calculatorului. Ca urmare, transformarea vechii mahalale în cartier de blocuri s-a impus ca o variantă mai mult decât rentabilă. Doar că pe spinarea localnicilor.
Capitalism sălbatic
Cu 100 de ani întârziere față de vestul Europei și America, țara noastră traversează era capitalismului sălbatic, când maximizarea profitului devine literă de lege, iar autoritățile publice închid ochii, oricum bine acoperiți cu ochelari de soare. S-a ajuns să se construiască blocuri-turn pe un biet loc de casă de câteva sute de metri pătrați. Iar de aici pleacă toate.
În locul fostelor case, s-au construit aproape exclusiv blocuri-turn. Doar în puține cazuri, locul unei case de chirpici, cu acoperiș de carton asfaltat, a fost luat de o vilă decentă cu cel mult două etaje. Apare deci problema stabilității blocurilor. Comuniștii s-au ferit de această zonă. Firește, în 30-40 de ani, tehnica și soluțiile constructive au evoluat. Poate și pânza de apă freatică s-a coborât mai în adâncime. Totuși, nu am paria pe asta.
Legea e fentată
În tot județul sunt peste 220.000 de automobile, de peste cinci ori mai multe decât în 1989. Mai bine de jumătate dintre ele circulă prin municipiu. Înainte vreme, se prevedea cam un loc de parcare la fiecare etaj al blocului. Acum, există câte o mașină la cel mult două apartamente. Câte locuri de parcare vedeți în jurul noilor blocuri din mahalaua Smârdan? Exact. Investitorii au obligația să prevadă parcări, subterane dacă nu au destul spațiu, pentru întreg blocul. Dar dacă nu respectă proiectul aprobat, ci fac câteva apartamente la demisol în loc de parcare, amenda e un mizilic de vreo 5.000 de lei. Deci… dumneavoastră ce-ați face dacă ar trebui să alegeți între parcări obligatorii, dar care nu vă aduc bani în plus și o amendă obosită, dar care vine la pachet cu profitul de pe câteva apartamente?
Drumuri înguste
Străzile din fosta mahala nu sunt altceva decât foste ulițe, asfaltate. Iar lățimea unei ulițe din vechiul Iași era oleacă mai mare decât cea a unei căruțe. Fără trotuar, că încă nu se inventase conceptul. Două căruțe nu aveau loc una lângă alta. Comuniștii au mai tăiat din curți, ca să lățească strada, dar nu s-au gândit că va veni o vreme când una din benzi va deveni parcare.
Alt stas
Când zona a fost racordată la utilități, acest lucru s-a făcut conform unui stas. La atâția locuitori, atâția milimetri de diametru al țevii de apă sau de canalizare, atâta tensiune la rețeaua electrică. Or, la o adică, transformatoarele le mai poți schimba, urmărind creșterea numărului de locuitori. Dar cu apa, ce faci? Pe Smârdan se întâmplă ce se întâmplă la vilele din Valea Lupului sau Miroslava, ca și la casele din Drăgușeni sau Plugari. În stas nu se prevede situația în care săteanul își udă grădina cu apă din rețea, crescând astfel consumul peste capacitatea rețelei. Stasul din Smârdan e același. Țevile s-au făcut pentru case, nu pentru blocuri.
Lipsă de oxigen
Strălucesc prin absenți și dotările edilitare necesare pentru un confort minim al locuitorilor. Nu există locuri de joacă. Nu există spații verzi. Nu există măcar bănci. Nu există copaci, în afara celor din curți. Nu există nimic. Nici măcar în cartierele muncitorești ale Iașului nu este atâta lipsă de oxigen ca în Smârdan. Ce e de făcut, vorba lui Lenin? Soluții există, iar toate sunt la îndemâna autorității locale. E doar o problemă de voință și de profesionalism. Dacă acestea există, se pot drege lucrurile. Dacă nu, nu, firește.
Fără excepții
Planul urbanistic general al Iașului a expirat în 1997, iar până acum municipalitatea a găsit tot soiul de motive sau mai bine zis, pretexte, pentru care el nu a fost refăcut. Să fim iertați, dar care poate fi motivul obiectiv pentru care un document nu poate fi reactualizat în peste 20 de ani? Or, PUG-ul stabilește regulile de construire în fiecare zonă, fără excepții de la regulă. În zona Smârdan, vechiul PUG prevedea doar clădiri cu unul sau două etaje, ceea ce ar trebui să prevadă și noul PUG. Așa scrie? Apoi așa să rămână. Pe scurt. Interzicerea construirii de noi blocuri. Sunt suficiente problemele de acum, nu e nevoie să le cronicizăm.
Sensuri unice
Reglementare atentă a traficului se poate face în timp scurt. Un pachet de sensuri unice și de girații pe unde mai pot fi făcute, pot ușura situația traficului actual. Nu-l vor însănătoși. Dar măcar nu vor permite intrarea lui în agonie. Încheierea unui protocol clar cu ApaVital este și ea obligatorie. Când vine rândul vreunei străduțe la asfaltare sau reparații capitale, ApaVital să intervină și ea, schimbând țevile vechi cu altele, dimensionate în funcție de populația actuală și cea de perspectivă. Anii ’80 au trecut demult, iar cifrele de atunci nu se mai „pupă” cu cele de azi.
Soluțiii simple
Municipalitatea trebuie să învețe să fie proactivă, cum e la modă acum să se spună. Adică să-și ia rolul de apărător al intereselor ieșenilor în serios. Își vinde careva casa și ograda? Cumpărăți-le, domnilor din Primărie! Uite-așa faci rost de terenul necesar amenajării de parcări și parcuri. În această privință, legea vine în ajutorul municipalității. Conform Codului Civil, la vânzarea unui teren, vecinii au drept de preempțiune. Nu-ți poți vinde casa sau grădina decât după ce vecinii spun că nu-i interesează. Dacă grădina lui nea Vasile se învecinează cu o tarla a Primăriei, Vasile e obligat să o ofere spre vânzare mai întâi municipalității. E drept, Primăria habar n-are ce proprietăți are prin oraș. Oare n-ar fi timpul să-și facă inventarul, iar apoi să-și suflece mânecile și să treacă la treabă? Noi am zice că cam da…