Revolta din ’87: a pornit din „Pușkin”, de la „Balenă” și de la un foc aprins în arteziană

Reflector

În general, așa cum o învățăm la școală, istoria nu este altceva decât o lungă înșiruire de date și evenimente pe care trebuia ca elevi să le învățăm pe de rost. Citind manualele de istorie, ai impresia că francezii s-au trezit într-o dimineață cu chef de ceartă și s-au apucat să facă revoluția de la 1789. Sau că englezii s-au apucat așa, deodată, să construiască corăbii, devenind cea mai mare putere maritimă a lumii, după ce timp de secole stătuseră liniștiți pe insula lor. Și totuși, sunt istorici mai serioși care își pun întrebarea de ce se întâmplă lucruri. Iar vremea este de multe ori factorul declanșator. Un uragan a scufundat armada spaniolă și a deschis drumul Angliei spre stăpânirea mărilor. Erupția vulcanului Laki din Islanda în 1783 a provocat în Europa câțiva ani cu vreme proastă care a dat recoltele peste cap. Ca urmare, în Franța a fost foamete și a izbucnit revoluția. Napoleon și Hitler nu au fost învinși de armata rusă, ci de două dintre cele mai crâncene ierni din secolele XIX și XX. Și despre evenimentele de la noi din decembrie 1989 se spune că au fost favorizate de vremea neașteptat de blândă, care i-a stimulat pe români să iasă în stradă. Azi vom vorbi despre alte evenimente, de data asta petrecute la Iași. Iar acestea nu au fost provocate de vremea bună ci, dimpotrivă, de ger. Înaintea Brașovului, Timișoarei sau Clujului, s-a ridicat Iașul. În ciuda gerului, zilele de 16 și 17 februarie 1987 au fost de foc. Puțin a lipsit să nu se ajungă la o baie de sânge.

Foame și frig
Anii ’80 începuseră sumbru pentru România. Prețul petrolului pe piața internațională crescuse puternic și rapid, România socialistă intrând în incapacitate de plată. Reacția regimului a constat într-un lung șir de erori. S-a decis plata accelerată a datoriilor externe, ceea ce a însemnat să se plătească mai mult, mai repede. Pentru a economisi valuta, s-au redus la maxim importurile de orice fel, mai ales cele de petrol sau gaz. Hâtru cum e el, românul scosese și o vorbă: „Ce-i mai mică și mai mică decât p… de furnică? Flacăra la aragaz”. S-au tăiat până și banii Academiei sau universităților pentru abonamente la reviste străine de specialitate. Pentru a face rost de valută, au crescut exporturile de alimente, iar pe piața internă ele au fost raționalizate, cum nu se mai făcuse din timpul războiului. Românul, pus pe bancuri, se apucase de botezat produsele care se mai găseau prin magazine: picioarele de porc deveniseră „adidași”, capul de porc – „calculator”, oasele garf – „acordeon”, puii costelivi puși câte doi la pachet ca să nu rămână punga goală – „frații Petreuș” și tot așa. În paralel, se accelerase ritmul „ctitoriilor”, investiții gigantice care fie erau nerentabile, fie nu produceau altceva decât pagube: canalul Dunăre – Marea Neagră sau Casa Poporului, pe care românul o botezase „Casa Poporului și a soției sale”, după cum botezase și bulevardul Victoria socialismului cu numele de „Victoria socialismului asupra poporului”.

Planul, doar din pix
La un moment dat însă, nu i-a mai ars nimănui de bancuri. Economia scârțâia din toate încheieturile. Trecuse de mult vremea când planul cincinal se făcea „în patru ani și jumătate”. Nu se mai făcea deloc, decât din pix. Pentru a se stimula producția, se luaseră două măsuri importante. Întâi, participarea angajaților la beneficii, adică un fel de distribuire de dividende, dacă întreprinderea avea profit. Apoi, condiționarea plății salariului de realizarea planului. Se ajunsese ca în unele fabrici, muncitorii să ia doar 40-50% din salariul nominal și să fie chemați la muncă și duminica, singura zi liberă a săptămânii. Iar de multe ori, planul nu se realiza nu pentru că muncitorii furau din fabrici sau pentru că munceau prost, ci pentru că undeva, lanțul de aprovizionare cu materiale era blocat. De aici, o stare perpetuă de frustrare ce aștepta doar un moment potrivit pentru explozie.

Cu bulgări în milițieni
Iar momentul potrivit a fost iarna 1986-1987, una dintre cele mai grele ierni din anii ’80. De felul ei, luna lui făurar sau „luna lupilor” cum mai este denumită popular, este o lună grea, cu geruri și viscole mari. Polul frigului se mutase din Harghita în Moldova, temperaturile scăzând până la -26°C. Oamenii plecau dimineața din apartamentele transformate în ghețării numai pentru a ajunge în congelatoarele în care se transformaseră fabricile. Și invers. Duminică, 15 februarie fusese duminică, dar oamenii fuseseră chemați la muncă. Au venit, că era și zi de salariu, dar muncitorii de la Nicolina au primit doar jumătate din leafă, pentru că nu se făcuse planul. A fost picătura care a umplut paharul, iar muncitorii s-au vorbit ca a doua zi să intre în grevă. Și așa a și fost. Nu se mai întâmplase asta în România de la greva minerilor din Petroșani din 1977. Din ce se cunoaște azi, Securitatea a informat conducerea județului de starea de spirit a oamenilor, anunțând chiar și ziua în care va avea loc protestul. Nu s-a luat însă nicio măsură concretă. Pentru a-i liniști pe muncitorii greviști, a fost trimisă miliția. Muncitorii au aruncat în milițieni cu bulgări de zăpadă, câțiva membri ai forțelor de ordine fiind ușor răniți. În bulgări fuseseră băgați pumni de piulițe și șuruburi. De nevoie, în fața muncitorilor a venit însuși prim-secretarul județean al PCR, Nicolae Ibănescu. Revendicările muncitorilor erau de-a dreptul banale. Nu cereau în fond decât o viață normală: duminica liberă, salarii decente, căldură, lumină și să găsească alimente în magazine. Li s-a promis orice, iar imediat Securitatea a început să-i cheme să dea declarații. La intimidare.

Condiții inumane
Ce nu luase regimul în calcul era faptul că la Nicolina se aflau și studenții de la Politehnică, aflați în practică. Iar aceștia au povestit în aceeași zi colegilor de cămin din Tudor cele întâmplate la uzină. Seara, știau toate campusurile. Care au explodat a doua zi, pe seară. Studenții abia terminaseră vacanța de o săptămână de după sesiune. Căminiștii veniseră la Iași de vineri și au găsit camere înghețate și fără curent, iar din dușuri curgea doar apă rece ca gheața. Nici măcar seara nu se „dădea” apă caldă. Cum era obiceiul, peste vacanță prizele erau sigilate. Nu cumva să folosească cineva curent în plus. Tot sigilate erau însă și la reîntoarcerea studenților, așa că nici măcar nu puteau pune un reșou în priză pentru a se încălzi. Cele mai afectate erau, firesc, fetele, disperate că timp de un weekend întreg nu putuseră măcar să se spele pe cap. Era prea mult. Cum în cămine era la fel de frig ca afară, fetele din Codrescu s-au adunat la „Balenă”, pentru a se plânge una alteia. Au venit și băieții, au aprins un foc să se încălzească, iar lucrurile au început să se precipite. Studenților le ajunsese oricum cuțitul la os și căpătaseră curaj de la muncitorii Nicolinei.

„Nu trăim în grote”
Grupul relativ mic de studenți de la „Balenă” s-a îndreptat spre căminele din Târgușor, pentru a-i mobiliza pe cei de acolo. Au fost trimiși mesageri și spre Agronomie. Grupuri compacte de studenți au început să coboare Copoul, scandând. „Vrem apă să ne spălăm și lumină să-nvățăm”, „Nu trăim în grote”, „Pentru pace și progres, dați lumină în complex”. Timid, au început să se audă și scandări politice, de genul „Libertate!”, „Iașule, trezește-te”, „Ceaușescu, până când?”, „Veniți cu noi”. Nu s-a ajuns la „Jos comunismul” sau „Jos Ceaușescu”, dar nici departe n-a fost.

„Meca, Meca”
În paralel, miliția și securitatea au început să reacționeze. La Fundație, bulevardul 23 August cum se chema Carol I pe atunci, a fost blocat cu un baraj. Studenții l-au fentat, ocolind pe Karl Marx, actualul Lascăr Catargiu. De la Policlinica Mare, s-au revărsat pe Independenței, apoi pe Cuza Vodă și Ștefan cel Mare. Câțiva s-au îndreptat spre Tudor, pentru a-i mobiliza și pe studenții de acolo. În fața căminului T17 au început să scandeze „Meca, Meca”. Acolo erau cazați studenții de la Mecanică, vestiți pentru faptul că nu aveau toate doagele la locul lor. În 1956, la Timișoara, tot studenții de la Mecanică fuseseră sufletul protestelor studențești. Căminele din Tudor fuseseră închise, pentru a-i împiedica pe studenți să iasă. Tinerii au ieșit pe geam, coborând pe frânghii făcute din cearceafuri înodate. Tăvălugul devenise de neoprit.

Până în Centru
Uniți, studenții s-au adunat în fața Casei Pătrate, unde era sediul conducerii județului. Pe drumul spre „județeană”, pe urma lor veneau deja dubele. Și nu ca să-i ajute să ajungă mai repede. Studenții răzlețiți, erau săltați discret și aruncați în dube, mai ales în intersecții. Pentru a evita asta, tinerii mărșăluiau în grupuri, cot la cot, braț la braț, cu mâinile încleștate. În fața Casei Pătrate, studenții au cântat imnul de atunci, „Trei culori”, dar și „Deșteaptă-te, române!”. S-au întâlnit și ei cu Ibănescu, pentru a-și expune revendicările. Apoi s-au întors spre cămine, ferindu-se de ochii ageri ai milițienilor. În acea seară, au pornit căldura, apa caldă și curentul electric în cămine. Deci, s-ar fi putut și fără proteste.

Represiunea
Chiar din acea noapte a început represiunea. Unii profesori, zeloși, verificau deja prezența studenților în cămine și făceau liste. Unde îi găseau pe studenți în camere, verificau pantofii, să vadă dacă nu cumva erau uzi pe talpă, semn că posesorii lor se aflaseră printre protestatari. Alții au închis ochii sau chiar au refuzat deschis să facă anchetă printre studenți. Totuși, represiunea a fost mai discretă și mai blândă decât ar fi fost de așteptat. Nu se cunoaște numărul arestaților, nici ce s-a întâmplat cu ei în beciurile Securității din Copou. Unii protestatari au fost exmatriculați, dar asta s-a făcut în martie și iunie, astfel încât să nu se poată face o legătură directă cu participarea la protest.

Izolați de muncitori
Studenții făcuseră o greșeală ce avea să fie fatală protestului. S-au prins și ei, dar prea târziu. Când începuseră să se adune în Centru, câțiva studenți au strigat „În Alexandru, la muncitori!”. Încercarea de a ajunge în Podu Roș sau la Gară, iar de acolo în cartierele muncitorești, a eșuat. Miliția deja instalase baraje peste tot, iar mobilizarea nu mai putea fi făcută. Să fi ieșit și muncitorii în stradă, istoria s-ar fi scris poate altfel.

2 thoughts on “Revolta din ’87: a pornit din „Pușkin”, de la „Balenă” și de la un foc aprins în arteziană

  1. Sa va completez lacunele pe care le aveți fiind și eu in acea noapte de 27.februarie1986, ok?! Intr-adevăr s-a dorit din Piața Unirii sa se meargă spre cartierul muncitoresc Alexandru. Am auzit cu urechile mele acest îndemn scris aici, DAR… a intervenit FRICA(ceva normal pentru acele vremuri sinistre), iar majoritatea studenților au plecat către căminele din Copou! Ne-au întinat in acea noapte alți studenți care ne-au sfătuit sa nu mergem la cămine ( eu locuiam împreuna cu soția in căminul de familiști din Codrescu) deoarece suntem așteptați la intrare și se fac verificări: “de unde vii”! Deci, cei mai multi dintre noi nu am vrut sa mergem in Alexandru constientizand care pot fi implicatiile dar si repercusiunile!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *