Ziua Națională: 4 date distincte în ultimii 157 de ani. Ce semnificație avea fiecare

Metropolis

Prin tradiție, orice țară își alege o zi în care să se sărbătorească pe ea însăși. Ea poate fi aniversarea vreunui eveniment important din istorie, o zi cu o semnificație deosebită în viața poporului respectiv sau una care pare aleasă aleator. Aceasta este ziua națională. În cazul monarhiilor, aceasta coincide de regulă cu ziua de naștere a suveranului. De vreo 6 ani, Olanda își sărbătorește ziua națională pe 30 aprilie, aniversarea regelui Willem-Alexander. Până în 2013, o sărbătoreau pe 31 ianuarie, ziua de naștere a fostei regine, Beatrix. Lângă noi, ungurii și-au ales ca zi națională 20 august, aniversarea canonizării ca sfânt a primului rege creștin al Ungariei, Ștefan. Când e să ne scuipăm peste gard cu ei însă, o facem pe 15 martie, când e ziua maghiarilor de pretutindeni, aniversarea revoluției din 1848. Serbia dă de băut pe 15 februarie, de aniversarea revoltei din 1804 împotriva Imperiului Otoman. Revolta a fost înfrântă, dar sârbii sunt mai masochiști de felul lor și se bucură și la necaz. Noi ieșim la fasole cu cârnați și vin fiert pe 1 decembrie. Asta, de vreo 30 de ani încoace, că înainte sărbătoream în alte zile. Când și de ce vom vedea în cele ce urmează.

Primele sărbători
Până la unirea Moldovei și Munteniei sub Alexandru Ioan Cuza, țările române n-au avut o zi națională propriu-zisă. După reinstaurarea domniilor pământene în 1821, sub influența europeană, s-a început cumva sărbătorirea unei zile naționale, respectiv aniversarea domnitorului. Asta însă, cu discreție, pentru că puterea suzerană, Imperiul Otoman, era alergică rău la cuvântul „național”. Ultimul domn al Moldovei, Alexandru al II-lea Ghica era născut de 1 mai, așa că moldovenii puteau sărbători fără emoții. „Armindenii”, prima zi din luna mai, erau o sărbătoare tradițională dintotdeauna.

Simbol al statului
Odată cu unirea, printre alte reforme, Alexandru Ioan Cuza s-a gândit și la acest aspect. În fond, alături de drapel și imn, Ziua Națională reprezintă unul dintre simbolurile statului. Steag aveam din 1859, tricolorul cu stema aleasă de domn. Cuza a ales și un imn, în 1862, fără a-l fi intitulat așa, tot ca să nu se supere turcii. E vorba de cântecul „Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor”, compus de capelmaistrul ieșean Eduard Hübsch, un violonist neamț născut în Regatul Ungar, în Slovacia de azi. Imnul nu avea versuri, ci doar melodie, dar a devenit un „hit”, cum se spune acum. Se cântă și azi, când garda de onoare este trecută în revistă de președinte sau prefect, la vreo sărbătoare. Mihail Kogălniceanu, prim-ministru o vreme în timpul lui Cuza, a venit și cu ideea unei sărbători naționale. Și care alta putea fi decât 24 ianuarie?

Câțiva ani pe 24 ianuarie
În principiu, era o zi oarecare. Oficial, ea celebra alegerea lui Cuza ca domnitor al Munteniei, așa că n-avea de ce să supere pe nimeni. A fost celebrată doar câțiva ani, de prin 1862, când capitala a fost stabilită la București și până în 1866, când Cuza a abdicat, dar are semnificația sa aparte. Dincolo de litera manualului, că e „Ziua Unirii”, ziua de 24 ianuarie a fost prima sărbătoare unificatoare social. La ea participau nu doar notabilitățile locale, adică prefectul, episcopul, inspectorul școlar, reprezentanții breslelor sau negustorii, ci și oamenii obișnuiți, „prostimea”.

Iluminații, artificii, mese festive
Sărbătoarea națională începea la ora 10.00 cu un Te Deum oficiat de mitropolit în București și Iași sau de preotul locului în provincie, continua la sediul Prefecturii, unde erau prezentate felicitările oficiale și se sfârșea într-o piață publică. La Iași, această piață publică era situată la intersecția dintre ulița Goliei și ulița Sârbească, Piața Unirii de azi. Aici aveau loc iluminații, artificii, mese festive și hore cu lăutari. Era un bairam public în toată regula, nu ca hora simbolică de azi. Pe atunci, manifestările erau chiar exuberante, bucuria localnicilor, bine încălziți cu țuică și vin fiert ducând adesea la ceea ce știrile ProTV denumesc „conflicte spontane pe fondul consumului excesiv de alcool”. Bucuria exagerată a cetățenilor a fost de altfel motivul pentru adoptarea uneia dintre reformele mai puțin cunoscute făcute de Cuza: interzicerea trasului cu arma în aer, de sărbători, obicei preluat de la turci. Trebuie să recunoaștem că domnitorul a fost inspirat. De câte ori câștigă naționala Turciei un meci de fotbal, se lasă cu morți, împușcați din greșeală.

Ziua intrării în București
Anul 1866 a adus abdicarea lui Cuza și urcarea pe tronul României a prințului Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen. Carol I, mai pe scurt și mai pe românește. 10 mai, ziua intrării sale în București, unde a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de 30.000 de oameni, avea să fie ziua națională a României până în 1947. În timp, ziua a căpătat o triplă semnificație. Mai întâi, a fost ziua în care neamțul Carol I, abia venit în România, a depus jurământul de credință față de țară, în românește: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului”. Ca să fim sinceri, jurământul a fost citit în franceză de colonelul Nicolae Haralambie, unul dintre membrii locotenenței domnești care condusese țara după abdicarea lui Cuza. Carol I a răspuns doar „Jur”. Dar pe românește.

Triplă semnificație
A doua semnificație a zilei de 10 mai a fost proclamarea independenței de stat. Cu toții am învățat la școală că ziua independenței este 9 mai, dar asta a fost doar una dintre minciunile lansate în timpul regimului comunist, pentru ca lumea să uite de „ziua regelui”. Pe 9 mai a fost doar citit textul declarației de independență în Parlament. A fost adoptată și proclamată oficial a doua zi, pe 10 mai, când au fost anunțați și turcii că nu le mai dăm tribut în veci. Al treilea sens al zilei de 10 mai a apărut în 1881, când România a fost proclamată regat, iar Carol I a fost încoronat cu celebra Coroană de Oțel, turnată dintr-un tun turcesc capturat la Plevna.

Ghirlande de stejar
De 10 Mai, casele arborau în toată țara drapelul național, iar balcoanele se umpleau de ghirlande de stejar, scoarțe tradiționale și flori. Familia regală asista la un Te Deum, după modelul inaugurat de Cuza. Lumea ieșea în stradă să-l vadă pe „vodă”, care parcurgea încet în trăsură, iar mai târziu în mașină, traseul dintre palatul Mogoșoaia și palatul Cotroceni, pe Calea Victoriei, trecât prin piața Palatului Regal. Piața Revoluției de azi. Urmau mese publice, defilări de care alegorice și parade militare. Nota distinctivă era dată de „bătaia cu flori de la șosea”. La Iași, „șoseaua” era strada Lăpușneanu, mult mai lungă decât cea de azi. Din trăsuri, fetele aruncau cu flori în tinerii de pe marginea drumului, care răspundeau la fel. Flori zburau și de la și dinspre balcoane. Nu era o zi în care să ieși la o cafea pe o terasă, pentru că te puteai trezi oricând cu un buchet aterizând în ceașcă. În orice caz, era o zi bună pentru țigăncile și lipovencele florărese.

Nimic pompos
Ziua de 10 Mai a fost sărbătorită în 80 din cei 81 de ani cât România a fost condusă de dinastia de Hohenzollern. Excepție a făcut anul 1917, când capitala era la Iași. Regele Ferdinand a refuzat organizarea oricăror festivități de ziua națională. Situația țării era gravă, iar o serbare publică ar fi fost un act de indecență față de cei care mureau pe front. S-a organizat totuși Te Deum-ul. Regele a decorat drapelele regimentelor care se distinseseră pe front, a avut loc o defilare militară și un recital de cântece ostășești și poeme patriotice, pe platoul aerodromului. La Aeroportul de azi. Un spectacol patriotic a fost organizat și la Teatrul Național. Nimic pompos, nicio masă publică, nicio bătaie cu flori, nicio defilare publică.

Celebrul 23 august
Ziua de 10 Mai a fost la rându-i înlocuită, de comuniști, după detronarea ultimului rege al României și proclamarea republicii, pe 30 decembrie 1947. Noua Republică Populară Română nu a avut vreo doi ani o zi națională propriu-zisă. Se sărbătorea Ziua Muncii, pe 1 mai, ziua înființării Partidului Comunist din România pe 8 mai, ziua de naștere a lui Stalin 18 decembrie, ziua republicii pe 30 decembrie și altele asemenea. În 1949, a fost stabilită noua zi națională pe 23 august, ca „zi a insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România”. Pe 23 august 1944 nu începuse nicio revoluție populară, dar comuniștii nu se încurcau în detalii. De altfel, evenimentul aniversat de Ziua națională nu avea să-și păstreze numele prea mult. O dată la câțiva ani, denumirea era modificată, în funcție de „evoluția” istoriografiei oficiale. În anii ’80, el se numea „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”, deși la origini fusese o banală lovitură de stat prin care Ion Antonescu fusese îndepărtat de la putere.

Mici și bere după discurs
Comuniștii au preluat parțial tradiția existentă deja în sărbătorirea zilei naționale. Regimul era ateu, deci Te Deum-ul a fost eliminat din program, înlocuit fiind de discursuri oficiale. Până la comuniști, nici Cuza, nici regii nu strângeau lumea în piață ca să le vorbească timp de două ore. Se publica doar în presă un mesaj oficial, care ulterior era difuzat și la radio. Lui Gheorghiu-Dej și lui Ceaușescu însă le plăcea să se audă vorbind. Așa că mitingul sau „marea demonstrație populară” era un moment obligatoriu în toată țara. Unde nu era prezent „tovarășul”, băteau câmpii în discursuri nomenclaturiștii locali. După 2-3 ore de discursuri, avea loc fie o defilare cu care alegorice, eveniment organizat în general la București, fie o defilare pur și simplu a „oamenilor muncii”. Pe urmă, mitingul se spărgea, iar toată lumea mergea la terase sau prin preajma orașului, la mici și bere. Bătaia cu flori era un obicei burghez, așa că fusese desființată.

Pe 1 decembrie
Evenimentele din decembrie 1989 au pus problema alegerii unei noi zile naționale. Opoziția parlamentară a propus adoptarea zilei de 22 decembrie, ca zi a eliberării de comunism. Propunerea a fost respinsă de puterea reprezentată de Frontul Salvării Naționale, din care făceau parte mulți foști mahări comuniști. În fond, până și șeful statului fusese prim-secretar PCR, președinte al Uniunii Tineretului Comunist, ministru al tineretului înainte de 1989, ocupând și numeroase alte funcții pe linie politică. Până la urmă, pe 31 iulie 1990 s-a votat Legea 10, prin care a fost proclamată ziua de 1 decembrie ca zi națională. Legea nu menționează ce anume se sărbătorește pe 1 decembrie și nici de ce a fost aleasă taman ziua asta și nu alta. Știm cu toții că pe 1 decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu restul țării, dar dacă parlamentarii s-or fi gândit de fapt la sf. Proroc Naum și la cuviosul Filaret Milostivul?

Tensiuni vechi
Toate celelalte zile naționale în afară de cea actuală aveau la bază un element simbolic valabil pentru toți locuitorii țării. Un turc din Dobrogea sau un ungur din Ardeal n-avea nimic împotrivă să sărbătorească ziua în care venise la tron primul rege. Un neamț sau un sârb din Banat putea sărbători revoluția antifascistă. Cu 1 decembrie, problema e mai delicată. În 1990, tensiunile dintre români și maghiari erau puternice. Ziua unirii Transilvaniei cu România a fost aleasă ca zi națională mai mult ca să-i oftice pe unguri, pentru care firește e o zi de doliu. De fiecare 1 decembrie, le răsucim cuțitul în rană. Ne bucură pe undeva, dar un milion de cetățeni ai țării ăsteia rămân în afara sărbătorii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *