Strada Lăpușneanu, primul „mall” din oraș, acum 150 de ani

V-am mai povestit noi, cu alte ocazii, că Iașul a fost dintotdeauna un oraș cosmopolit. Poate cel mai cosmopolit din țară. Unde altundeva au mai trăit atâtea neamuri? Evrei, armeni, polonezi, tătari, sârbi, greci, austrieci, italieni, turci, ruși, ruteni, lipoveni, ca să nu mai vorbim și de țiganii noștri. Ei, cosmopolit și nu chiar, pentru că pe cât de primitori erau ieșeni, pe atât erau și de exclusiviști. Minoritățile ajunse aici de-a lungul istoriei nu aveau voie să stea în orașul propriu-zis, ci la periferia acestuia, în zone speciale: evreii în Târgu Cucului, armenii pe ulița lor și tot așa. Turcii stăteau cel mai departe de oraș: pe Sărărie, pe lângă actuala biserică Vulpe. E drept, toate aceste zone au ajuns treptat să fie înghițite de oraș, aflându-se acum de-a dreptul în centrul civic. Am vorbit cândva despre străzile locuite de evrei. Vom răsfoi azi împreună povestea încă unui astfel de „gheto”, cel sârbesc. Altă dată, poate vom depăna povestea celui turc sau celui armean.

Vechi denumiri
Din sârbii care trăiau cândva alături de noi, n-a mai rămas nici urmă. La recensământul din 2011, în tot județul mai erau 6 sârbi: 5 în Iași, iar unul, pierdut prin cine știe ce comună. Recensământul nu notează etnia decât de la trei oameni în sus. Prin secolul al XVIII-lea însă, erau destui. Suficienți cât să se găsească cu cale să se boteze o uliță după numele etniei majoritare în zonă. Ulița Sârbească pleca de la intersecția dintre ulița Mare și ulița Goliei, cam de prin actuala Piață a Unirii, inexistentă pe atunci și urca până la Ulița de Sus sau a Hagioaiei, actualul bulevard Independenței. De acolo și până la Podul Verde, aflat oleacă mai la deal de statuia lui Eminescu de la Fundație, ulița Sârbească se continua cu cea a Lipscanilor. Aceasta avea o populație amestecată, de origine germană, dar și moldovenească: erau pur și simplu negustorii care aduceau marfă din Leipzig.

Zonă de promenadă
Toți alogenii au ajuns la Iași pentru că se pricepeau la vreo meserie pe care moldovenii nu o cunoșteau. Turcii, italienii și austriecii au venit pentru că știau să cioplească piatra. Evreii, armenii și nemții, pentru că le aveau cu negustoria. Sârbii s-au lipit de aceștia din urmă. Lipscanii aduceau din Germania marfă de lux: pânzeturi fine, casete și cufere încrustate cu fildeș și metal, pungi brodate pentru galbenii boierilor, parfumuri femeiești tot pentru galbenii boierilor și altele la fel. Dar le aduceau en-gros, pentru că nu aveau timp să stea să le desfacă la bucată. Cu asta se ocupau sârbii. Și așa, ulița a devenit în timp un sinonim al luxului. Târgoveții de rând își cumpărau ce aveau nevoie de la evreii de pe ulița Goliei. Cei „cu ștaif”, de la marchitanii sârbi. Așa a devenit ulița Sârbească și principala zonă de promenadă pentru bonjuriștii secolului al XIX-lea. Domnișoarele vremii mergeau la brațul vreunui tânăr care-și răsucea alene mustața și își învârtea între degete măciulia de argint a bastonului. Se oprea din când în când în fața unei dughene, iar tânărul se simțea obligat să-i cumpere manșonul de nurcă sau șiragul de perle care-i furaseră ochii. La pachet, își cumpăra și el o pereche nouă de mănuși din piele de căprioară și o tabacheră de argint pentru unchiul care-i plătea studiile la Paris. Iar sârbul își rotunjea veniturile și burdihanul.

Denumire din 1866
Firesc, magazinele cu produse de lux au atras după ele și altfel de afaceri: mâncăruri și băuturi fine, ciocolată, prăjituri și tot așa. Una peste alta, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ulița se transformase radical. Fusese podită cu lemn, iar apoi pietruită. Nu se mai chema ulița Sârbească, pentru că acolo își făcuseră loc tot mai mulți evrei, dar și lipoveni și austrieci, așa că primise un nume neutru: Alexandru Lăpușneanu. A primit acest nume chiar în 1866, după căderea lui Cuza. Ieșenilor le plăcea să-și aducă aminte de domnitorul care le transformase târgul în capitală. Nu degeaba numele lui Lăpușneanu a fost dat celei mai frumoase străzi din Iași, nu? Evreii aveau aici chiar și o sinagogă, Beth Șloim, năruită în pivnițele peste care fusese construită.

Stradă a plăcerilor
Totul pe Lăpușneanu era destinat plăcerii. Să ne înțelegem, e vorba de plăcerile îngăduite. Pentru celelalte, erau alte locuri și alte străzi. Era o stradă pe care un simplu funcționar nu intra decât în ziua de leafă sau, mai bine, după ce făcea economii la sânge câteva luni bune. Intrai pe un capăt al străzii cu portofelul plin, iar la capătul celuilalt deja erai dator la câțiva negustori și la vreo doi-trei cunoscuți întâlniți în cale.

Cu de-ale gurii
Dar pe ce se duceau banii? Oho, pe ce nu! Chiar la intrarea dinspre Piața Unirii, pe unde e acum un bloc, se afla o casă mare, cu etaj. Aia cu farmacie la parter. Era casa unui rus, Ermacov. La parter avea un magazin bine garnisit, specializat pe coloniale și delicatese. Puteai cumpăra cafea, mirodenii, icre, măsline, dar și vinuri de Cotnari, Uricani sau chiar grecești. Intrarea din celălalt capăt al străzii, de la intersecția cu strada de Sus, era străjuită de prăvălia altor ruși, Smirnov. Profilul era același, dar fără vinuri: cafea, ceaiuri rusești, condimente. Magazinul e pomenit și de Ionel Teodoreanu, în „La Medeleni”. Lângă el mai era un magazin similar, care vindea și vinuri. Aici mai veneau poetul Mihai Codreanu sau Păstorel Teodoreanu, la o mică degustare. Cele două băcănii concurente nu mai există: s-a construit peste ele blocul Expres din fața Procuraturii. Vin se putea bea și de la Moș Berl. De fapt, era un evreu, David Bercu Finkelstein, care ținea o cramă en-gros. Când nu se adunau în casa Pogor, aici veneau junimiștii să-și țină ședințele.

„La Respect General”
Firește, băuturi nu cumpărai doar de la băcănii. Dacă te-ai fi oprit în fiecare bar de pe Lăpușneanu, trebuiau să te care prietenii acasă. Cel mai cunoscut local era Coloseul Bragadiru, construit unde se află acum fostul cinema Tineretului, ca filială a fabricii de bere bucureștene. Aici funcționa și un teatru, iar mai târziu un cinematograf de vară. Peste drum de Bragadiru, sub blocul Romtelecom, se afla altă berărie, mai populară, cu lăutari. Cei cu buzunare mai ușurele puteau cumpăra bere la dozator. Băgai fisa, umpleai halba. Lângă ea, era un restaurant cu fanfară. Nu ne întrebați cum se înțelegeau taraful cu fanfara, sau dacă, eventual, cântau pe rând. Nu știm. Că tot pomeneam de Mihai Codreanu, el mai bea și la cârciuma „La Respect General”, împreună cu Mihail Sadoveanu. Proprietarul, Moise Zingher, își aștepta clienții la intrare, spunându-le „Vă salut cu respect general”, de unde și numele crâșmei. Se mai bea și la bodega lui Muțu Podgoreanu, specializat în vinuri „de regiune”. Funcționa cam pe unde e acum magazinul Bucium.

Plin de berării
Berării funcționau și în toate grădinile publice de pe stradă. Și nu erau puține, chiar dacă strada pare destul de scurtă. Una era grădina Ruxandei Sturza. Pe jumătate din ea s-a construit Hotel Regal, actualul Astoria. Pe cealaltă, e clubul Bursei. Alta era peste drum, în parcarea de azi a hotelului. Aici venea și Eminescu, să asiste la câte o piesă de teatru în aer liber, cu paharul în față. Gard în gard cu ea era grădina Palatului, unde funcționa berăria „La Cuza Vodă”, unde și-a susținut cupletele și Constantin Tănase. Peste o bună parte din ea s-a construit cinematograful Trianon, luxos, cu balcon, ventilație și încălzire centrală. Teatrul de vară Tivoli, cu restaurant, funcționa în spatele bisericii Banu, spre Râpa Galbenă. Nu oricine putea bea aici, dar cel care își permitea putea asista la un spectacol de teatru susținut de trupe franceze, italiene, austriece și poloneze.

Și multe hoteluri
Unde se află acum policlinica stomatologică, a fost cândva cimitirul Calicilor, care ținea de biserica Banu. De prin secolul al XVIII-lea nu a mai fost folosit, pentru că nimeni nu voia să fie considerat calic, așa că terenul a rămas abandonat. Până în 1865, când Primăria a amenajat o grădină publică, cu fanfară și berărie. Aici veneau cei cu portofelele aproape goale, inclusiv oaspeții azilului pentru săraci și călători ținut de biserică. Azilul era un fel de hostel, cum s-ar numi azi, cu dormitoare comune, în care puteai înnopta, dar cu valiza și pantofii sub cap, ca să nu te trezești desculț. Dacă îți permiteai o cameră modestă, puteai dormi la Madame Alexandre, unde a înnoptat și Eminescu. Casa acesteia, cu etaj și numeroase camere, se afla între băcănia Ermacov și actualul Muzeu Unirii. Firește, puteai dormi și la unul dintre numeroasele hoteluri de pe stradă. Puteai alege între Traian, Regal, Palace chiar lângă acesta, Hotel Paris sau Hotel d’Europe unde se cazase și celebra Haricleea Darclée, privighetoarea Carpaților. Era să uităm de hotel Binder, unde se țineau banchetele Junimii. Clădirea încă mai există, între blocul Expres și terenul viran de alături, dar are statut de locuințe sociale. Și-a pierdut strălucirea de odinioară. Nu mai există vreun restaurant unde să se bea bere Pilsen și să se servească mâncare austriacă.

Cofetării pe alese
În așteptarea domnilor înfundați în crâșmă, doamnele puteau flirta liniștite la una dintre numeroasele cofetării de pe Lăpușneanu. Bomboane și sifon se puteau lua de la Madame Alexandre. O cofetărie funcționa la parterul palatului Neculai Istrati, care adăpostește azi două galerii de artă. Era cofetăria Passini. Cofetăria Barothy sau Baroți, cum o botezaseră ieșenii, funcționa sub intrarea actuală în policlinică. Vizavi se aflau cofetăriile Georges și Tuffli, cu bomboane, fructe confiate, prăjituri și înghețată. Primul vindea mai ales elevilor. Tuffli, mai ales doamnelor. Cei doi se dădeau elvețieni, dar uitau să adauge că erau și evrei pe deasupra. Îmbogățit, Richard Tuffli s-a mutat cu afacerea în clădirea Jockey Club, aflată lângă actuala Casă a Studenților, în capătul străzii. Devenise chiar furnizor al Casei Regale. După moarte, Tuffli s-a mutat la Eternitatea. A primit loc în dreptul intrării în biserică, chiar dacă era evreu. E drept, piatra lui de mormânt e un rând mai în spate. O cofetărie mai modestă era cea a unui macedonean, Gheorghe Iani. Vindea plăcinte și ștrudele elevilor și studenților. La Hotel d’Europe se afla cofetăria Faget. Din toate aceste motive, străzii i s-a mai zis și „Ulița Veseliei”.

Viața culturală
Nu putem încheia fără a pomeni câteva cuvinte despre ceea ce devenise în anii ’30 adevăratul motor al economiei străzii Lăpușneanu: cultura. La acea dată, totul în Iași se învârtea în jurul culturii. Așa că și Lăpușneanu era plin de librării și magazine cu profil cultural, care îi atrăgeau pe scriitori. La rându-le, aceștia atrăgeau publicul. Puteai să te lauzi că după ce-ai băut o bere, te-ai ciocnit pe stradă cu Topârceanu, Teodoreanu, Ștefan Octavian Iosif sau Demostene Botez. Librăria societății Viața Românească funcționa la Hotel Palace. Tot acolo era și librăria Hachette. În actualul muzeu al Unirii funcționau două librării: Liga Culturală și Maugsch. Pe Lăpușneanu erau și Institutul de Cultură Italiană, Casa Poloneză sau Conservatorul de Muzică și Arte Dramatice. În casa Kieser, pe actuala alee dintre biserica Banu și blocul Romtelecom, era magazinul de articole muzicale Hirch și Finke. În fața grădinii Tivoli se afla magazinul România Muzicală. Tot aproape de biserica Banu se afla și magazinul Conservatorului, specializat în gramofoane, plăci și partituri. Iar acestea sunt doar câteva exemple. Azi, toată viața culturală a vechii Lăpușneanu e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.