Statuia Independenței: model a fost Emilia Captaru, sora ultimului prefect al Iașului dinaintea venirii comuniștilor

Reflector

Știți, la fel de bine ca noi, că fiecare colțișor ascuns din Iașul nostru drag are câte o poveste desprinsă parcă din basme. Dar sunt și locuri bine cunoscute de toți ieșenii și pe care le vede oricine ajunge pe aici, ale căror povești sunt la fel de bine ascunse. Despre un astfel de loc vom vorbi și noi azi. Și nici măcar nu e vorba de vreun loc încărcat de istorie, ci de unul cât se poate de modern: statuia Independenței.

Flamura cât o țară
Orice ieșean știe că statuia ce străjuiește bulevardul omonim a fost construită prin anii ’70 și nu-ți trebuie cine știe câtă logică pentru a deduce că a fost ridicată pentru a aniversa un secol de la Războiul de Independență. Unii ieșeni au remarcat poate, privind statuia dinspre Boltă, că flamura pe care o poartă femeia de pe soclu reproduce, pe conturul său interior, harta României Mari. Cu tot cu Basarabia. Nu vă putem spune dacă acest lucru a fost discutat în comitetul care a aprobat ridicarea statuii sau a fost doar o „șopârlă” introdusă de regretata sculptoriță Gabriela Manole-Adoc și neobservată de cenzură. Soțul său, care a realizat basoreliefurile de pe laturile soclului, ajuns la vârsta senectuții, nu a vorbit niciodată pe tema asta, din câte știm. Dar aceste două amănunte sunt doar partea vizibilă a poveștii statuii.

Concurs național
Decizia ridicării statuii a fost luată în 1975, evident în pregătirea centenarului Independenței. Concursul național organizat atunci viza construirea a 7 monumente în mai multe orașe ale țării, printre care și Iașul. Proiectul prezentat de soții Gheorghe și Gabriela Manole-Adoc s-a clasat pe primul loc. Varianta propusă de ei era ceva mai simplă, soclul neavând forma prelungită spre Policlinica Mare de azi. Decizia finală a cuprins însă alt tip de soclu, pentru a se crea locul necesar altoreliefurilor reprezentând scene din timpul epopeii de la 1877. Statuia a fost realizată de Gabriela Manole-Adoc luând-o ca model pentru personajul alegoric pe mătușa sa. Dacă ar fi știut membrii comisiei, ar fi respins proiectul fără să se uite măcar la ea. Mătușa sculptoriței, Emilia Captaru, a fost sora ultimului prefect al Iașului dinaintea venirii comuniștilor. Prefectul Dumitru Captaru avea să moară în 1963, deportat în Bărăgan.

De 11 metri
O epopee întreagă a fost însăși realizarea tehnică a statuii, prea ambițioasă pentru posibilitățile tehnice existente. Bucureștiul a refuzat să se înhame la punerea în aplicare a proiectului, lăsând totul în seama Iașului. Ca urmare, statuia înaltă de 11 metri a fost turnată la Combinatul Fondului Plastic Iași, dar pe bucăți de câte 2,5 metri, calculate la milimetru pentru ca asamblarea să fie perfectă. A durat un an și patru luni până să poată fi turnate toate piesele componente. Cele șase altoreliefuri de pe soclu au fost turnate la Nicolina, dintr-o singură bucată. Nu cunoaștem numele muncitorilor care au efectuat turnarea acestor plăci gigantice, dar ar merita o statuie ei înșiși. Nu e o joacă să torni 104 metri pătrați de bronz.

Schimbarea
Proiectul inițial urma să poarte pe soclu un citat din Mihai Eminescu: „Independența este suma vieții noastre istorice”. Expresia aleasă nu era prea corectă politic în epocă. Eminescu folosise cuvântul „sumă” cu sensul de „vârf”, „apogeu”. Cum să fie Independența apogeul vieții noastre istorice? Acesta nu putea fi decât comunismul, nu? În plus, la inaugurarea organizată în 1980 a venit la Iași însuși „tovarășul”, așa că propunerea inițială a soților Manole-Adoc a fost abandonată, iar pe soclu a fost montat un citat lung și anost din „opera” lui Ceaușescu. Pe când eram pionieri, ne-am făcut și noi o poză în fața statuii, dar fotografia e prea neclară pentru a distinge scrisul. Nici nu mai ținem minte citatul, dar nici nu regretăm prea mult asta, ca să fim sinceri. După 1989, citatul din Ceaușescu a fost dat jos, pentru că nu mai eram comuniști, dar soclul a rămas gol. Doar la insistențele lui Gheorghe Manole-Adoc s-a revenit la Eminescu. Noroc că sculptorul mai trăia, că soclul poate rămânea și astăzi gol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *