Produs intern brut. Valoare adăugată brută. Populație ocupată civilă. Câștig salarial mediu net. Indice de disparitate. Rata sărăciei relative înainte de transferurile sociale. Rata deprivării materiale severe. Ponderea gospodăriilor cu probleme ale locuinței. Suprafața medie utilă pe persoană. Numărul de paturi de spital la mia de locuitori. Ponderea persoanelor de 16 ani și peste care nu au putut să consulte un medic specialist. Numărul de frigidere la mia de locuitori. Ponderea persoanelor care au comandat bunuri pe Internet în ultimele 12 luni. Ș.a.m.d. Ce-s toate astea? După cum și sună, sunt indicatori statistici. Sute, ba chiar mii de astfel de rate, ponderi, cifre brute sunt adunate, înmulțite, împărțite sau ridicate la pătrat în fiecare lună de angajații Direcțiilor județene de statistică. Pe baza rezultatelor se iau, teoretic, deciziile în politica economică, socială, medicală sau educațională. În final, politicile guvernamentale ar trebui să ducă la o creștere a nivelului de trai al populației. Vorba lui Caragiale, „în țară să fie bine, iar tot românul să prospere”. Iar în termeni statistici, vorba lui Caragiale se traduce printr-un alt indicator, care le sintetizează pe toate: speranța de viață. La urma urmei, cu cât o duci mai bine, cu atât trăiești mai mult. De-aia probabil și oamenii politici tind să ne mănânce zilele timp de 100 de ani.
Pur statistic
Ca definiție, speranța de viață este numărul mediu de ani pe care i-ar trăi un om născut în anul X care ar avea pe tot parcursul unei vieți ipotetice de 100 de ani probabilitatea de deces dintr-un an calendaristic. De exemplu, dacă în anul X, probabilitatea de a muri a fost de 1,2%, atunci Ionescu, născut în acel an, are o speranță de viață de 83 de ani și patru luni. Cam complicat, nu? N-are-a face, de reținut deocamdată este doar că speranța de viață este cu atât mai mare cu cât nivelul de trai este mai ridicat.
Greu în comunism
În ultimul an al socialismului multilateral dezvoltat, pe când nivelul de trai al populației creștea în fiecare zi, după cum eram conștiincios anunțați prin presa timpului, speranța de viață în România era la nivelul unei țări din lumea a doua spre a treia: 69,7 ani, comparabilă cu cea din Siria și doar puțin mai ridicată decât cea din Irak, care abia terminase un război de 8 ani cu vecinii din Iran. Față de 1960, deci în aproape 30 de ani, speranța de viață crescuse cu doar 3,7 ani, alimentația proastă și sistemul sanitar aflat la pământ fiind principalii factori care ne trăgeau în jos. Cum stăm acum? Spre dezamăgirea nostalgicilor, mult mai bine, deși mai e mult până departe.
A crescut
La naștere, românul mediu poate spera să trăiască 75 de ani. Mai puțin dacă fumează și mai mult dacă face sport. Media europeană este de 80,6 ani, România fiind, ca de obicei, penultima. Doar bulgarii trăiesc mai puțin, respectiv 74,7 ani. Paradoxal, Germania se află în media europeană, nu mult peste ea, cum ne-am fi așteptat. Neamțul mediu are o speranță de viață de 80,7 ani, ceea ce ar însemna că și prea multă muncă strică. În ce ne privește, în ultimii 20 de ani, speranța de viață a crescut cu 6 ani, deci dublu față de cât crescuse în 30 de ani în România socialistă. Cu bune, cu rele, capitalismul de azi ne acordă mai multe șanse decât socialismul de ieri.
Pe locul 14
Influența nivelului de trai asupra duratei vieții devine evident dacă ne uităm pe harta României. În București, care este cea mai dezvoltată zonă a țării, speranța de viață este de 77,8 ani, cu aproape trei ani peste media națională. Iașul nostru este în prima jumătate a clasamentului național, pe locul 14, în rând cu Vrancea sau Suceava. Ieșeanul mediu poate spera să trăiască 75,6 ani, cu un an mai puțin decât clujeanul obișnuit. Vasluienii pot ajunge la 74,6 ani, cu un an mai puțin decât noi.
Femeile, mai longevive
Se spune că femeile trăiesc cu 6 ani mai mult decât bărbații. Cam asta era tradiția, de fapt. Bărbații sunt mai predispuși la ciroză, cancer pulmonar, accidente de mașină sau topoare luate-n cap de la vecin. Pe măsură ce femeile au ajuns să facă, în general, cam aceleași meserii cu bărbații, tendința europeană a devenit de reducerea a acestui ecart. Dimpotrivă, în România, el se menține ridicat, fiind de peste 7 ani. Este una din consecințele tradiționalismului nostru. Nu prea vezi femei cățărate pe schele sau la volanul tractorului. Apropo de tractor, satul nostru a rămas și el de căruța Europei. Dacă în vestul Uniunii Europene nu există o diferență semnificativă în nivelul de trai din mediul urban și cel rural, în România satul mai are mult de recuperat, mai ales în privința sistemului sanitar. De aici și o diferență de 2,7 ani în privința speranței de viață, în favoarea mediului urban. Degeaba mănâncă țăranii mai sănătos decât orășenii, dacă prima pântecăraie îi bagă în groapă.
Mortalitate infantilă ridicată
În fond, cam asta e și marea problemă la noi: sănătatea. O bună parte din statistica negativă este dată de nivelul ridicat al mortalității infantile, respectiv a copiilor care mor înainte de a împlini un an. În 1995, România era campioană europeană la acest nefericit capitol. Un copil din 50 nu apuca să învețe să spună „mama”. Situația s-a îmbunătățit semnificativ, ajungându-se acum la o mortalitate infantilă de 0,75%, dublă totuși față de cea europeană. În interiorul țării, mortalitatea infantilă la țară este aproape dublă față de cea de la oraș. Sănătatea și vigoarea țăranului român reprezintă doar un mit.
Notă optimistă
Ca să încheiem totuși într-o notă mai optimistă, trebuie să spunem că măcar în această privință Iașul i-a egalat pe europeni. Ba chiar i-a depășit. Față de o medie europeană a mortalității infantile de 3,7 la mie, la Iași se înregistrează doar 3 la mie. E drept, ne referim doar la municipiul Iași.