Serial IEȘEANUL, 30 de ani de la Revoluție: Comuniștii au îngropat Iașul sub betoane

Reflector

Ne-am obișnuit să vorbim despre Iași ca despre un oraș fermecător, romantic, în care inspiri un aer al vechilor zidiri și al iubirilor eminesciene de sub teii secolului al XIX-lea. E imaginea pe care o primesc cei care citesc despre Iași și cu care sunt hrăniți turiștii ajunși aici. Suntem născuți și trăiți aici, așa că ne e greu să ne imaginăm ce simte turistul ajuns în Iași. Dacă stă doar o zi sau două și urmează cu strictețe ghidul turistic cumpărat dintr-o librărie, s-ar putea să rămână cu această imagine roz-bombon. Dacă stă însă suficient de mult cât să iasă din paginile ghidului, s-ar putea să-și schimbe părerea. Aceasta, pentru că, oricât ne-am dori-o, Iașul de azi mai are prea puține în comun cu Iașul de acum 100 – 150 de ani. Despre cum a dispărut Iașul nostru vechi și despre cum s-a scufundat el sub blocuri paralelipipedice de beton vom vorbi și noi azi.

Mutare de cal
Pentru a cunoaște Iașul turistic, un vizitator trebuie să urmeze un traseu asemănător mersului calului la șah. Vezi Mitropolia, închizi ochii și sari în fața Teatrului, de acolo încă un salt peste locuri neinteresante turistic pentru a ajunge la Muzeul de Științe Naturale, încă un salt până la Fundație și tot așa. De preferat ca salturile acestea să nu te ducă în cartierele muncitorești decât dacă te pasionează arhitectura comunistă. Pentru că altceva din Iașul vechi decât tristele rămășițe ale Fabricii de Țigarete nu va vedea. De ce?

Primele sistematizări
Iașul de care povestim cu drag este de fapt Iașul rezultat din prima sistematizare a orașului vechi. Iașul a rămas un oraș medieval de tip oriental până la începutul secolului trecut. Pe la 1890 – 1900, ulițele strâmte începeau să-l sufoce. Atunci, profitându-se de lucrările de pietruire și asfaltare a străzilor, ca și de cele de instalare a conductelor de apă și canalizare, o bună parte din vechile clădiri au dispărut. Putem vedea Palatul Culturii din fața hotelului Traian doar pentru că Ulița Mare a fost îndreptată, iar clădirile din imediata apropiere a vechiului palat domnesc au fost demolate. Esplanada dintre Teatru și Mitropolie există doar pentru că grădina Pomul Verde, unde a funcționat primul teatru evreiesc din lume, a fost desființată. Atunci au dispărut și clădiri cu rezonanță istorică, precum Hanul Ilie Armanu, unde a stat Eminescu la ultima sa vizită la Iași, în 1886. Se afla pe locul unde acum se înalță catedrala catolică Maria Regină. Atunci s-a făcut și străpungerea care unea Ulița Hagioaiei de bulevardul Ștefan cel Mare, actuala stradă I.C. Brătianu. Cam pe-atunci a dispărut și arcul care lega clădirea vechii Academii Mihăilene de internatul său, aflat în actualul Colegiu Național. A rămas doar numele străzii Arcu. A, și tot atunci au fost plantați teii de pe Copou. Pe vremea lui Eminescu era doar unul, rătăcit prin parc. Dacă ar fi fost mai mulți, probabil că Eminescu ar fi căutat alt copac, solitar, iar azi am fi vorbit despre Stejarul lui Eminescu sau despre Salcia Poetului Nepereche.

Amenajări punctuale
Sistematizarea finalizată în timpul primarului Gheorghe Lascăr a fost totuși una minoră. Nu a afectat radical orașul. Trama stradală a fost menținută, ulițele fiind lărgite doar parțial, acolo unde maghernițele de pe margini stăteau să se dărâme. Ulița Goliei, Cuza Vodă de azi, a rămas astfel neatinsă, deși o lărgire a străzii ar fi fost necesară. Doar că pe laturi nu erau maghernițe de mahala, ci casele cu etaj ale negustorilor evrei. Duhul cosmopolit al bătrânului Iași răsufla ușurat. Cu totul altfel au stat însă lucrurile ulterior.

Maldăre de moloz
Iașul a suferit enorm în timpul celui de-al doilea război mondial. Bombardamentele sălbatice ale aviației sovietice au redus centrul Iașului la maldăre de moloz. În Piața Unirii au supraviețuit doar palatul Braunstein, hotelul Traian și statuia lui Cuza, ciuruită de schije. Palatul lui Cuza, muzeul Unirii de azi, a fost aproape complet dărâmat de bombe. Doar încăpățânarea edililor ieșeni a făcut ca o bucată din el să fie salvată pentru urmași. Nu reprezentau ținte militare nici casele de pe Copou sau de pe Păcurari, dar și ele au fost prefăcute în moloz în bună parte. De fapt, bombardamentele din 1944 au fost făcute doar pentru a teroriza populația civilă, pentru că nici aerodromul, nici uzinele Nicolina care reparau vagoane și locomotive nu au fost vizate de bombe. Nici Gara nu a avut mult de suferit.

Palatul Beldiman din capătul Uliței Sârbești, construcție cunoscută inițial sub numele de Casa Balș, a fost construită în 1807 și demolată în 1959. A avut numeroși proprietari și diferite destinații: reședință, prăvălie, hotel, restaurant, sediul Jockey Clubului ieșean. Acum, pe fostul său amplasament este parcarea și o parte din parcul dintre BCU și Casa Studenților

Clădiri „burgheze” demolate
A doua sistematizare a Iașului, de pe vremea lui Dej, a constat în principal în îndepărtarea molozului, refacerea unor clădiri emblematice și înlocuirea altora. Atunci au fost construite, de exemplu, blocurile vechi de pe Păcurari, pe dreapta cum cobori de la BCU. Atunci a fost demolată statuia Marii Uniri, de lângă BCU și a fost înlocuită cu statuia lui Eminescu, care se afla în fața Universității. Grupul statuar al Voievozilor a fost scos din curtea BCU și adus acolo unde se află azi, pentru a umple golul lăsat de demolarea unei clădiri „burgheze”: vechiul Jockey Club. Academia Mihăileană a fost dărâmată în 1963. Cam atunci au fost trasate intersecțiile mari, precum Fundația, Podu Roș sau Podul de Piatră. Din nou, intervențiile asupra vechiului Iași au fost destul de reduse. S-au demolat clădiri „burgheze” sau au fost transformate prin îndepărtarea bogatelor decorațiuni exterioare art nouveau. Un exemplu e vechea berărie Bragadiru (foto sus, la deschiderea articolului), o clădire absolul splendidă, transformată într-un paralelipiped fără personalitate – cinema Tineretului. A fost masacrat și cinema Trianon, un local de lux înainte de război, pentru a fi transformat, la fel de minimalist, în cinema Republica. Dar duhul bătrânului Iași a răsuflat din nou ușurat. Scăpase din nou.

„Eu nu mai semnez”
Primii ani ai epocii Ceaușescu au trecut pe nesimțite, parfumul vechiului Iași păstrându-se. Prioritară era refacerea patrimoniului istoric din toată țara. Dacă Ceaușescu nu o lua razna, am fi avut o mândrețe de oraș. La București funcționa așa-numita Direcție a Monumentelor Istorice, care superviza refacerea unor vechi construcții, precum cetatea Neamțului sau cetatea Sucevei, dar și menținerea în bună stare a patrimoniului existent. Iar Ceaușescu era chiar sever în această privință. Într-o ședință din 1967 a Comitetului Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Ceaușescu punea piciorul în prag. „În general, să nu aibă nimeni dreptul să demoleze o casă fără aprobare. Eu nu mai semnez niciun decret pentru exproprierea locuințelor. Am fost în Praga. Tot centrul orașului este înghesuit și nu se demolează nimic. Sunt străzi pe unde n-au loc două mașini și tot nu se demolează”.

După model praghez
Frumos, nu? Pe scurt, niciun primar nu avea voie să demoleze nimic decât cu semnătura șefului statului. Vrei să faci blocuri pentru muncitorii din noua zonă industrială? Te privește unde le faci, dar nu dărâmi nimic. De asta Nicolina, Dacia, Mircea, Galata sau Alexandru se află unde se află. Au fost construite literalmente în extravilanul orașului, pe terenuri care nu puteau fi folosite pentru agricultură. În paralel au fost refăcute clădiri emblematice precum Hanul Trei Sarmale sau Bolta Rece, mănăstirea Cetățuia, Galata, Bărboi, casa Dosoftei, Râpa Galbenă. Era împăcată și capra dezvoltării și varza istoriei, iar duhul bătrânului Iași deschidea șampania. Aproape incredibil, în 1976, revista „Arhitectura” publica proiecte ample de restaurare și revitalizare a centrelor istorice ale unor orașe, precum Brăila sau Sfântu Gheorghe. Se dorea recrearea vechii atmosfere a orașelor, cu renovarea clădirilor vechi, cu montarea de stâlpi de iluminat în stil interbelic și deschiderea de cafenele și restaurante „de epocă”. Sună modern conceptul, nu? Așa și era. Și era exact ce făcuseră și praghezii pomeniți de Ceaușescu, și vesticii în orașele lor, cu excepția londonezilor. Vrei modernism? Îl faci la marginea orașului. Centrul rămâne o poveste turistică.

Minciuna raportărilor
Totuși, ce s-a întâmplat? Mama Natură. Cutremurul din 1977 a schimbat totul. Și Iașul, și țara, și gândurile „tovarășului”. Confruntat cu rapoarte incredibile despre dezastrul provocat de cutremur mai ales în Moldova și Muntenia, regimul nu s-a mai simțit capabil să respecte propriile reguli, așa că le-a schimbat. Băieți cinstiți, ardelenii au raportat doar ce se petrecuse, adică mai nimic. Ardealul a fost în bună măsură ferit de cutremur, iar asta a salvat Sibiul, Sighișoara și alte orașe ce se mândresc azi cu centrul vechi, medieval. În fapt, a fost o mare cacealma. Pentru a primi ajutor cât mai rapid și mai substanțial, primarii de dincoace de Carpați, învățați cu stilul balcanic de a cere dublu că poate primesc jumătate, au exagerat amploarea pagubelor. Ceaușescu avea în față Bucureștiul, într-adevăr puternic lovit de cutremur. De unde să știe că la Iași, pagubele fuseseră de zeci de ori mai mici? Primarul de atunci al Iașului, Ioan Manciuc, a semnat ordine de repartiție pentru doar 1.300 de familii sinistrate. Adică doar vreo 2% din populația Iașului. Și totuși…

Dărâmate cu buldozerul
Nu vrem să jignim jumătate din populația județului, din care jumătate noi înșine ne tragem, dar românul are o vorbă: „nu știe țăranul ce este șofranul”. Manciuc nu era ieșean, fiind născut în satul Șcheia din comuna Al.I. Cuza, pe malul Siretului. Fusese electrician la Roman și studiase apoi 6 ani la Moscova. Era muncitor comunist din cap până-n picioare. A văzut în cutremur șansa vieții lui. Planuri avea, dar legile existente nu-l lăsau să le pună în aplicare. Se săturase de construit blocuri pe șesul Bahluiului. Așa că, imediat după cutremur, a trimis la propriu buldozerele și bilele de oțel pe Ștefan cel Mare. La acea vreme, bulevardul de azi era o stradă la fel de lată cât Cuza Vodă. N-a mai fost. Case vechi, solide, cărora abia le căzuse varul de pe pereți la cutremur au fost demolate sub cuvânt că stau să se prăbușească. Și la fel a făcut în tot Centrul, cu excepția unei bune părți a străzii Cuza Vodă. Și acolo casele rezistaseră, și pe ele voia să le dărâme, dar nu a mai avut timp: venise de la București comisia de inventariere a efectelor cutremurului.

Așa a murit vechiul Iași
Oricum, când a venit comisia, duhul bătrânului Iași își plângea deja disperarea printre ruine și aprindea lumânări în dreptul unor clădiri din care avea să rămână cel mult, numele. Peste Magazinul Universal „Iașul” avea să se construiască blocul Casei Cărții. Lumânarea aprinsă în dreptul Hanului Petrea Bacalu s-a stins când peste el s-a trântit monolitul de beton al cinema Victoria. Splendidele case cu etaj „belle époque” de pe strada Dimitrov au fost demolate, pentru a se construi blocurile de pe actuala Independenței. Hotelul „France” a fost pus la pământ, pentru a se construi palatul telefoanelor de pe Lăpușneanu. Din toată strada a scăpat doar blocul unde se aflau galeriile Grumăzescu, construit în 1924. Cum de-a scăpat, nu știm. S-au dus vechile hanuri de pe Ștefan cel Mare: hanul Ghimici, hanul Turcesc – unde acum e statuia lui Gh. Asachi, hanul Armanu, tot pe mâna stângă cum mergi spre Piața Unirii sau hanul Vanghelie – în fața Mitropoliei, unde e acum Centrul Militar. Pe dreapta, au fost rase vechile dughene cu hrube ale lui Dumitrache Cantacuzino. Peste hanul Pârlita s-a trântit blocul Cina. Biserica Balș a scăpat doar pentru că a putut fi ascunsă după blocuri. Ce mai rămăsese din Academia Domnească a dispărut pentru a face loc blocurilor de la Cub. Zeci de sinagogi evreiești au fost demolate pentru a face loc blocurilor. Sau nici măcar atât. Sub actualul Palat de Justiție se aflau până în anii ’80 o sinagogă și un restaurant ritualic evreiesc. Au fost demolate pur și simplu, fără a se construi nimic în loc. Și lista poate continua. Direcția Monumentelor Istorice fusese desființată imediat după cutremur, iar acum nimeni nu mai stătea în fața buldozerelor. Așa a murit vechiul Iași. Cel pe care-l vindem turiștilor ca fiind încă viu. Doar că el mai trăiește numai în sufletele celor care l-au mai prins.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *