Serial: 30 de ani de la Revoluție. Singurul interviu telefonic dat de un ieșean la Europa Liberă

Metropolis

„De la Stettin de la Marea Baltică, la Trieste la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a lăsat asupra continentului. Dincolo de ea se află toate capitalele vechilor state din Europa Centrală și de Est. Varșovia, Berlinul, Praga, Viena, Budapesta, Belgradul, Bucureștiul și Sofia, toate aceste orașe celebre și populațiile țărilor lor se află în ceea ce numesc «sfera sovietică»”. E un fragment din celebrul discurs al fostului premier britanic, Winston Churchill, prin care el anunța oficial o stare de fapt deja cunoscută: între foștii aliați din timpul războiului se afla în plină desfășurare un război rece care avea să dureze mai bine de patru decenii. „Cortina de fier” care tăiase Europa în două nu era doar o simplă frontieră fizică dintre două sisteme politice și economice antagoniste. Era totodată și o barieră informațională pe care Estul încerca să o facă impenetrabilă, iar Vestul să o depășescă. Estul făcea tot posibilul ca imaginea sa în exterior să fie cât mai pozitivă, iar cea a lumii „de afară” să fie cât mai negativă cu putință. Vestul încerca să distrugă această imagine și să încurajeze prin orice mijloace disidența din interiorul sistemului comunist. Despre cum s-a desfășurat războiul informațional dintre Est și Vest și despre rolul Iașului în această luptă dintre titani vom vorbi și noi astăzi.

Au oprit bruiajul
Una dintre cele mai importante arme pe care le avea Vestul în acest război a fost radioul, undele având avantajul de a putea trece peste orice gard de sârmă ghimpată. În principal „Europa Liberă” și „Vocea Americii”, posturi finanțate inițial de CIA, iar mai târziu de Congresul Statelor Unite. Estul a răspuns prin bruierea posturilor de radio străine. Cu o excepție. România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca, la începutul anilor ’60, să se desprindă de Uniunea Sovietică. Nu să devină o țară democratică, ci doar să nu mai fie o simplă anexă a Moscovei. Sistemul comunist era de-acum suficient de solid înfipt pentru a nu mai putea fi amenințat din interior, iar România putea juca independent. Iar apogeul politicii de desprindere a fost așa-numita „Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Romîn în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale” din 1964. Pe scurt, „Declarația din aprilie”. După doar 11 luni și o vizită la Moscova în ianuarie 1965, Gheorghiu-Dej a murit în urma unui cancer galopant, dar asta e altă discuție. Printre alte măsuri dispuse în urma „Declarației din aprilie” a fost și încetarea bruierii radiourilor străine. Acestea puteau fi din nou ascultate „la liber” în România. Venit la putere în martie 1965, Ceaușescu a respectat acest angajament asumat de către Dej, iar între români și Europa Liberă s-a înfiripat o relație de dragoste care a făcut obiectul a sute de cărți.

Rolul de la cutremur
În perioada de deschidere a lui Ceaușescu față de Occident, mai ales în anii ce au urmat invaziei din Cehoslovacia din 1968, condamnată ferm inițial de regimul român, Europa Liberă a fost cea mai eficientă oficină de propagandă pe care o putea avea Ceaușescu. Un lider comunist lăudat deschis de un post de radio declarat anticomunist nu putea fi decât un băiat bun, nu? Semnificativ pentru importanța Europei Libere în viața românilor este momentul reprezentat de cutremurul din martie 1977. Au fost zile în care nimeni nu mai știa dacă sub ruinele unui bloc se află și rudele iubite sau acestea au scăpat și se află cine știe pe unde. Instituțiile statului român erau copleșite și oricum aveau alte priorități decât să o caute pe madam Popescu printre supraviețuitori doar pentru că ginerele ei era interesat dacă mai trăiește. În aceste condiții, ginerele doamnei Popescu a apelat la Europa Liberă. „Vreau să mă interesez de o familie din București. Familia Dimitrovici din bulevardul Republicii 50, care răspunde la telefonul 142661. Doresc să mi se comunice dacă sunt în viață”. E transcriptul unui telefon real dat pe 9 martie 1977, la 5 zile de la cutremur, de o femeie care s-a prezentat „Valeria”. Nu știm dacă familia Dimitrovici era cazată în vreun centru pentru sinistrați sau se număra printre cele 1.570 de victime ale cutremurului. Dacă a scăpat, un Dimitrovici a sunat probabil pe 10 martie la Europa Liberă pentru a o anunța pe Valeria că totul e bine.

Asasinate la comandă
Din acest moment, Europa Liberă nu a mai putut fi scoasă din inima românilor. În anii ‘80, regimul nu-și mai permitea să bruieze postul și nici să interzică telefoanele în și din străinătate. Acuzat deschis de încălcarea grosolană a drepturilor omului, Ceaușescu era forțat să arate că lucrurile stau altfel. Singurul lucru care putea fi făcut era intimidarea redactorilor radioului și a românilor. Pentru îndeplinirea primului obiectiv s-a apelat la crimă, Securitatea asasinând cel puțin doi redactori șefi ai Europei Libere. Pentru al doilea obiectiv, s-a apelat tot la Securitate. Telefoanele date „afară” erau înregistrate, iar scrisorile, deschise. Spuneai ce voiai, dar a doua zi erai chemat să dai explicații. Unii români, chemați la Securitate, nu se mai întorceau acasă decât în sicriu. Ce să-i faci, s-a speriat și a făcut infarct în timpul interogatoriului. Iar politica intimidării a mers. Puțini români aveau atât curaj cât să înfrunte regimul vorbind la Europa Liberă, mai ales că nu aveau decât de pierdut din asta.

„Grupul de la Iași”
Și totuși, au existat și astfel de români. Despre disidenții regimului s-a vorbit mult în ultimii 30 de ani. Mai puțin s-a vorbit însă despre „Grupul de la Iași”, format undeva prin 1983 în jurul revistelor studențești „Dialog” și „Opinia studențească”. Din el au făcut parte oameni precum Dan Petrescu, soția lui, Tereza Culianu-Petrescu, sora marelui istoric al religiilor Ioan Petru Culianu, Luca Pițu, Liviu Antonesei, Alexandru Călinescu, Mihai Dinu Gheorghiu, Dan Alexe, Dorin Spineanu, Emil Brumaru, soția acestuia Tamara Brumaru, poetul Mihai Ursachi și alții. Printre ei, Sorin Antohi, care i-a turnat la Securitate pe toți ceilalți. Prietenii săi.

Telefoane la Europa Liberă
Ce făcea acest grup? Nu mare lucru, după standardele de azi. Critica deschis, fără să se ascundă. Dădeau telefoane la Europa Liberă, povestind despre cozile la alimente, despre frigul din case, despre teama omniprezentă. Demolau, cărămidă cu cărămidă, zidul informațional și distrugeau imaginea din ce în ce mai fragilă a regimului în Occident. Și, cel mai important, arătau că nu toți românii sunt „strâns uniți în jurul Partidului și geniului din Carpați”. Pentru regimul comunist, formarea unui grup de contestatari era un gest ce nu putea fi tolerat. Când era vorba de un protest individual, lucrurile se rezolvau ușor. Individul era intimidat prin chemarea la interogatorii, închis, eventual internat într-un spital psihiatric. Dacă protestai împotriva regimului, nu puteai fi decât nebun, nu? Sau, mai simplu, nu se vorbea nimic despre el. Când Liviu Cornel Babeș și-a dat foc în martie 1989 pe pista de schi de la Brașov, în semn de protest față de regimul comunist, în țară nu s-au auzit decât cele câteva fraze spuse la Europa Liberă. La incident asistaseră doi studenți scoțieni, care au povestit ce au văzut. Niciun amănunt nu a putut fi adăugat de jurnaliștii radioului, nici atunci, nici mai târziu. Niciun român nu a avut curajul să sune pentru a povesti.

Proteste
Cam la fel s-au petrecut lucrurile și cu grupul de la Iași. Eram vecini cu unul dintre membrii acestuia, dar abia în primăvara lui 1989 am auzit de activitatea lui, pentru că nimeni nu vorbea. Și am auzit doar pentru că ne jucam în preajma casei lui, când a ieșit în plină zi să-i înfrute pe securiștii care îl supravegheau. În 1988, scriitorul Dan Petrescu trimitea o scrisoare la Europa Liberă, prin care își exprima protestul față de modul cum erau tratați confrații săi și cum erau anchetați cei incomozi. A fost doar un gest din mai multe, pentru că Dan Petrescu nu s-a astâmpărat. Iar în octombrie 1989, s-a întâmplat nemaipomenitul.

Greva foamei
Dan Petrescu a inițiat în septembrie 1989 o nouă scrisoare de protest. În ea vorbea despre lucrurile știute. Despre foame, despre frig, despre lipsa de speranță într-o țară încremenită în timp ce în tot restul Europei de Est lucrurile începuseră să se schimbe. Pentru a-i da greutate, a încercat să strângă semnături. În trei săptămâni, a reușit să adune doar vreo 20 de adeziuni, din Iași, Blaj, București, Focșani sau Cluj-Napoca. Printre semnatari, și vecinul de care vă povesteam și al cărui fiu murise în condiții suspecte, la doar 17 ani, după ce avusese curajul să ceară pașaport pentru a emigra. Scrisoarea a fost trimisă cotidianului francez „La Liberation”, care a publicat-o. Securitatea a replicat prin concedierea lui Dan Petrescu din umilul post de bibliotecar în care fusese tolerat până atunci și internarea acestuia în arest la domiciliu. La rându-i, disidentul a declarat greva foamei și a sunat la Europa Liberă pentru a anunța acest lucru.

Manipulare grosolană
O mică paranteză. Europa Liberă era tolerată în România și pentru că nu-l înjura direct pe Ceaușescu. De fapt, nici nu-i pomenea numele. Nici nu instiga la revoltă sau la proteste. Doar vorbea despre ele. Ei bine, de data aceasta lucrurile au decurs cumva altfel. În noaptea de 8 spre 9 octombrie 1989, postul a difuzat „Declarația la Iași” semnată de cei vreo 20 de disidenți și citită de Dan Petrescu: „Se apropie cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român. În acest timp, mediile de informare româneşti practică manipularea grosolană a opiniei publice, afirmând că realegerea secretarului general este expresia voinţei întregului popor. În realitate, mediile româneşti se tem. Noi spunem NU acestei realegeri. Când se vorbeşte despre voinţa poporului într-o chestiune care nu priveşte decât partidul credem că poporul ar trebui să se pronunţe cu adevărat. Este vorba deci despre o manipulare grosolană, poporul trebuie să se pronunţe el însuşi”, spunea Dan Petrescu. Au urmat știrile și, incredibil, un interviu telefonic cu Dan Petrescu și Luca Pițu. Astfel, Dan Petrescu a vorbit despre circumstanțele concedierii lui, dar și despre minciuna constantă prin care supraviețuia regimul, de discrepanța dintre imagine și realitate. A pomenit despre o vizită de lucru a „tovarășului” în care acesta a trecut printr-un lan de porumb. Pe strujenii de păpușoi se legaseră mai mulți coceni decât putea produce planta în mod natural. Pentru a nu se rupe sub greutatea „producției”, strujenii au fost întăriți cu tije metalice introduse în interior. S-au adus și exemplare de sfeclă supradezvoltată care au fost puse pe câmp, să le vadă Ceaușescu.

O opoziție și o disidență
Și Dan Petrescu a tot povestit. De fapt, a spus mai multe decât voia să audă redactorul radioului:

„- …sigur o să mă întrebați ce legătură am eu cu această alegere (realegerea lui Ceaușescu ca secretar general al PCR, la Congresul al XIV-lea) care în mod logic nu privește decât partidul.

– Nu vă întreb…

– Nu mă întrebați, dar mă simt eu obligat să reacționez […] Mi se pare un abuz formidabil în momentul în care în România există deja o opoziție și o disidență

– Vă întrerup puțin…”

„Revoluția a început la Iași”
Probabil că securiștii care îl supravegheau pe Dan Petrescu au paralizat ascultând interviul. Niciodată până în acel moment, niciodată timp de peste 40 de ani, Europa Liberă nu mai difuzase un interviu în direct cu cineva din România. Mai fuseseră interviuri, înregistrate în România și scoase discret din țară. Mai fuseseră telefoane scurte, preluate în direct. Dar niciun interviu realizat telefonic, în condițiile din octombrie 1989. E o dovadă a impactului pe care „Declarația de la Iași” l-a avut în exterior și a importanței date grupului ieșean. E un episod care lipsește din manualele noastre de istorie, ca și incidentul din 14 decembrie 1989. Dar nu degeaba supraviețuitorii grupului spun că „Revoluția a început la Iași”.

Pentru cei curioși să știe cum a fost posibilă această convorbire telefonică cu Iașul – vă pot spune doar că a fost extraordinar de simplu. Am făcut numărul de telefon, am reușit din a doua încercare, când mi s-a răspuns simplu: «Bună seara, la telefon Dan Petrescu». Ei, bine. Ce-au făcut cei care, de regulă, ascultă telefoane? Nu știm! Poate că la Iași a început să bată de peste Prut vântul Glasnost-ului, al Transparenței! Poate că băieții, ascultătorii, s-au săturat și ei sau s-au făcut că nu aud, sau poate că dormeau. Dumnezeu să-i aibă în paza lui! Și dacă seara târziu sună telefonul la dvs. nu vă speriați! S-ar putea să fie Europa Liberă și al dvs.. Începutul a fost greu”, explicația realizatorului interviului Niculai Constantin Munteanu, Europa Liberă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *