Rușinos! La 129 de ani de la moartea sa, nu avem un adevărat muzeu Eminescu

Calcul la rece

Noi, românii, avem o trăsătură curioasă. Ne considerăm și poate și suntem cumva patrioți, ne batem cu cărămida în piept pe tema diverselor simboluri definitorii ale patriei, așa cum o înțelegem noi și suntem în stare la o adică să-i dăm cu ceva în cap oricui pune cumva sub semnul întrebări vreunul dintre aceste simboluri. Iar dacă respectivul este ungur, avem certitudinea în sufletul nostru că am făcut chiar o faptă bună. Asta, declarativ. Pentru că de multe ori, reacția noastră violentă de apărare a simbolurilor arată că de fapt nici nu le cunoaștem. Eminescu este poetul nostru național, dar câți l-au citit? Câți știu despre el mai multe decât Creangă, Luceafărul, Veronica? Apropo de Creangă, am vorbit recent despre bojdeuca lui. A trebuit să vină un război mondial în care a fost amenințată chiar existența noastră ca stat pentru ca modesta căsuță din Țicău să fie redescoperită și să devină primul muzeu memorial din țară. Azi vom vorbi despre perechea lui Creangă, tovarășul lui de beție și de creație, poetul-nepereche, Eminescu.

Acțiunile din ’89
În 1989, la împlinirea unui secol de la moartea poetului, la Iași s-au luat tot felul de măsuri pentru marcarea momentului. Piața Fundației, care-și păstra numele încă de pe vremea când Biblioteca Centrală Universitară se chema „Fundațiunea Universitară Regele Ferdinand”, a fost rebotezată „piața Mihai Eminescu”, iar BCU a fost și ea botezată cu numele poetului. Placa memorială din bronz montată atunci încă există, dar nu prea are cine să o bage în seamă. Fundația tot Fundație a rămas, numele de „piața Eminescu” neintrând în mentalul colectiv al ieșenilor. Iar placa se potrivește ca nuca în perete, pentru că o fi fost Eminescu director al bibliotecii ieșene la un moment dat, doar că respectiva clădire a BCU încă nu exista. Tot în 1989 a fost construit și muzeul Mihai Eminescu, în cel mai potrivit loc cu putință, adică în imedita apropiere a Teiului din Parcul Copou. După noi, demolarea pavilionului care data din secolul al XIX-lea și înlocuirea lui cu actuala clădire modernistă a fost o greșeală. Vechea clădire, construită în stilul muzeului Universității, se potrivea mai bine cu spiritul epocii în care a trăit poetul, în timp ce clădirea actuală s-ar potrivi mai degrabă cu un muzeu al arhitecturii. E rece, seacă, nu atrage prin nimic (foto). Noi înșine am vizitat-o doar de vreo trei ori în viață, pentru că nu am avut de ales, iar a patra oară n-avem curajul.

Colecția anticarului
În fond, ce să vezi în muzeul Eminescu? Sunt prezentate cărți din opera lui Eminescu sau a criticilor lui, expoziții de grafică, pictură și sculptură tematice, fotografii, scrisori și niște mobilă disparată care ar trebui să reconstituie cumva epoca în care a trăit marele poet. Că pianul este mult mai recent, că mobila veche nu se potrivește în niciun fel cu spațiul modern, amplu și alb în care este amplasată, deja sunt detalii. De fapt, adevăratul muzeul Eminescu din Iași a fost cel creat, neoficial, de celebrul anticar Dumitru Grumăzescu, de curând plecat dintre noi. De la vârsta de 13 ani, timp de șase decenii, Grumăzescu a strâns, cu pasiune, tot ce a găsit valoros referitor la Eminescu. Din colecția Grumăzescu fac parte peste 10.000 de obiecte legate de viața poetului, fiind una dintre cele mai mari colecții de acest fel din lume. E pe locul doi, după un american pasionat de Shakespeare. De fapt, Grumăzescu avea mai multe obiecte „eminesciene” decât toate muzeele din țară la un loc. Iar anticarul nu a adunat decât obiectele într-adevăr valoroase. Peste 300 de cărți, inclusiv cu autograf, cea mai mică ediție a Luceafărului, de 3 x 3 mm, revista în care a debutat Eminescu sau cartea de vizită pe care poetul-jurnalist o ținea în portofelul de la piept. Colecția Grumăzescu ar putea reprezenta începutul unui veritabil muzeu al poetului.

Așa nu
Nu ne referim la o casă memorială. Există una la Ipotești, iar la Iași oricum Eminescu a stat puțin și s-a mutat ca țiganul cu cortul, după cum avea sau nu bani să-și plătească chiria. Iar casele memoriale sunt rareori locuri pe care să-ți placă într-adevăr să le vizitezi. Bojdeuca lui Creangă este o casă țărănească precum oricare alta, în fond. Casa memorială Shakespeare este o locuință de patru camere, cu imitații de mobilier și îmbrăcăminte de epocă, un Shakespeare de operetă și un magazin de suveniruri made in China. Dai 14 lire să o vizitezi și nici nu-ți dai seama pe ce îi dai. Durează mai mult să pronunți numele orașului în care s-a născut Shakespeare, Stratford-upon-Avon, decât să-i vizitezi casa.

Călătorie în timp
Oriunde în lume, un muzeu dedicat unei personalități marcante este făcut pentru a te transpune în epoca acestuia și totodată, pentru a te copleși. Dacă tot vorbim de poeți-nepereche, casa în care s-a născut Shakespeare nu e cine știe ce. Nici cea în care s-a născut la Frankfurt cel mai mare poet german, Johann Wolfgang Goethe, nu te dă pe spate. E mare, într-adevăr, pentru că tatăl lui Goethe era consilier imperial și nu murea chiar de foame, dar e o casă germană tipică. Adică oarecare. Cu totul altceva este Muzeul Național Goethe din Weimar, amenajat în casa în care a locuit poetul (foto). E o casă de epocă, construită după același tipic cu cele de alături, care nu au avut însă norocul de a fi locuite de oameni iluștri. Seamănă cu casele săsești de prin Sighișoara, Sibiu sau Brașov, cu o curte interioară în care intri printr-un gang, cu un etaj și mansardă. Doar că ceva mai mare. Muzeul propriu-zis însă este gândit pentru a te transforma în decurs de o oră într-un expert în viața și epoca lui Goethe. Prinde bine, dacă vrei să agăți o gagică fără să fi citit nimic din opera autorului lui „Faust”.

Simbolistică
Cheia unui astfel de muzeu sunt ghidurile audio. Mă rog, poți folosi și ghizi clasici care să-ți înșire aceeași poveste, dar ghidurile audio sunt mai practice pentru că le poți asculta de câte ori vrei. Chiar la intrarea în muzeul Goethe este un tablou care reprezintă familia poetului, adică el, soră-sa și părinții. Ceilalți cinci frați morți de mici sunt reprezentați ca îngeri. Prezentarea tabloului este ocazia de a ți se face un scurt rezumat al spiritului epocii. Alt ghid este dedicat unui costum de curte purtat de Goethe, ocazie de a se face legătura cu opiniile sale politice. În altă cameră, este prezentat biroul la care lucra Goethe, ocazie cu care poți afla că îi plăcea să scrie cu creionul, folosind cerneala doar la versiunea finală a operei. Ce simplu ar fi fost dacă și Eminescu ar fi procedat la fel! Nu mai existau dezbateri interminabile asupra cărei versiuni din Luceafărul a fost scrisă mai întâi. Ghidul atașat pașaportului folosit de Goethe te pune la curent cu situația politică din Germania primei jumătăți a sec. XIX, o statuetă a lui Cupidon e ocazia de a ți se vorbi despre viața romantică a poetului și tot așa.

Și suveniruri
Zece camere, zece ghiduri și ai devenit expert în Goethe. Magazinul de suveniruri nu se rezumă la portrete ale poetului, pixuri inscripționate sau facsimiluri după scrisorile trimise de poet Charlottei. De exemplu, poți cumpăra forme de biscuiți în forma efigiilor lui Goethe sau Schiller, veioze sau preșuri de picioare. Nu, astea nu sunt imprimate cu chipul lui Goethe, să te poți lăuda că ți-ai șters picioarele de fața lui, dar ați prins ideea. La ofertă, ai porțelanuri de Weimar, de genul celor pe care le folosea și Goethe. Sunt la ofertă, pentru că atelierul e în insolvență. Cu astfel de abordări, moderne, umane și apropiate publicului, cele 20 de muzee gestionate de Klassik Stiftung Weimar, echivalentul Muzeului Literaturii Naționale Române din Iași, atrag 700.000 de vizitatori anual. Câte 35.000 de vizitatori în medie pentru fiecare muzeu. Cele 16 muzee și expoziții administrate de MLNR abia ajung în total la vreo 60.000 de vizitatori anual.

Câteva soluții
Culmea e că Iașul are tot ce-i trebuie pentru un muzeu Eminescu veritabil. Nu există o locuință a acestuia, care să fie reamenajată, într-adevăr. Dar nu ne împiedică nimeni să dăm o destinație muzeală unei clădiri de epocă, mult mai apropiată de spiritul eminescian decât betonul modernist din Copou. Exemple sunt multe. Există Muzeul Municipal, proaspăt reabilitat cu bani europeni și care este folosit doar ocazional, pentru vreo expoziție itinerantă. În Casa Bașotă, de la intersecția Sărăriei cu Independenței funcționează acum un restaurant, dar clădirea are o valoare arhitecturală deosebită și e suficient de mare pentru a adăposti și trei muzee. Casa Canta, unde funcționa Clubul Universitarilor Ieșeni, este cea mai veche clădire de uz civil din Iași, iar în curtea ei ai putea amenaja cu ușurință și o crâșmă cu lut pe jos și acoperită cu stuf, ca cele din mahalalele pe unde se plimbau Eminescu și Creangă. Recent, primăria a cumpărat casa Ghica-Calimachi de pe Cuza Vodă, fostul sediu al PNȚ-CD. Era vorba să se amenajeze acolo un muzeu al Centenarului, de care nu s-a mai auzit nimic. Iar case de secol XIX mai sunt prin Iași.

Ne băgăm?
Pentru colecția muzeului, se poate lua legătura cu urmașii anticarului Grumăzescu. Marelui iubitor al Iașului nu i-a fost dat să facă el însuși un muzeu Eminescu, dar măcar o parte a colecției ar putea reprezenta nucleul unei expoziții eminesciene permanente. Iar pentru partea modernă, de prezentări audio și aplicații multimedia, Iașul e plin de talente IT care se vor valorificate. Cunoaștem deja implicarea studenților de la Geografie în promovarea turistică a Iașului. Au mai fost prezentate de-a lungul timpului diverse aplicații pentru smartphone făcute din pasiune de studenții de la Informatică. De ce oare ne e dat să avem atâtea oportunități și să nu folosim niciuna?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *