De-o bucată de vreme încoace, spațiul public este asaltat periodic cu discuții legate de situația fondurilor de pensii: cel obligatoriu de stat, așa-numitul pilon I și cel obligatoriu privat, pilonul II. Ba că nu ajung banii, ba că ajung acum, dar nu vor mai ajunge mâine, ba că se naționalizează pilonul II, ba că e un deficit cronic la bugetul de pensii, ba că… Care este, la urma urmei, situația în acest domeniu? Nu de alta, dar mai devreme sau mai târziu, toți ajungem la pensie. Mă rog, în afara celor care au ghinion.
Puțină istorie
Ideea de pensie, ca ajutor pentru cei prea în vârstă să muncească e destul de veche. Primele forme au fost un fond pentru văduvele de pastori, înființat în Germania în 1645 și altul, pentru profesori, tot nemțesc, din 1662. Genul ăsta de fonduri s-a răspândit treptat în Europa, în următoarea sută de ani, dar beneficiarii erau doar clericii. Sistemul modern de pensii, destinat inițial doar angajaților statului, a fost înființat în Germania lui Bismark, în 1889. Contribuiai toată viața, iar după 70 de ani primeai anual o sumă, suficientă pentru a trăi. În timpul primului război mondial, vârsta de pensionare a fost redusă la 65 de ani. Nu de alta, dar cei care depășeau vârsta de 70 de ani erau puțini. Gândit așa, sistemul funcționa brici, fiind foarte profitabil. În medie, pensionarul apuca să mai trăiască vreo cinci ani, timp în care nu apuca să consume banii adunați în contul lui. Problemele au apărut atunci când durata medie de viață a început să crească, iar banii strânși în contul fiecăruia să fie insuficienți.
După război
Soluția a fost găsită de francezi, care au introdus sistemul folosit și la noi: contribui toată viața, dar banii nu se adună în contul tău, ci sunt folosiți pentru plata pensionarilor existenți deja. Pensia ta va fi plătită de generația următoare. Ideea era perfectă pentru epoca respectivă, când în câmpul muncii intraseră masiv tinerii născuți după război, în perioada așa-numitului „baby-boom”. Pensionari nu erau mulți, pentru că același război ucisese milioane de oameni. În 1950, în Europa, pentru fiecare pensionar, erau 7,2 angajați. Cifra a scăzut prin anii ’80 la 5,1, dar nu era de speriat. În 2010, se ajunsese la 3,5 angajați pentru fiecare pensionar, iar lumea a început să-și pună probleme.
Prost în Moldova
Iar dacă Europa își pune probleme, la noi deja problema e cât casa. Numărul pensionarilor este aproape egal cu cel al angajaților, deci suntem deja sub nivelul prognozat ca medie europeană în 2050. E drept, țările din vestul Europei stau încă mai prost ca noi, dar dintre țările ex-comuniste, situația cea mai nasoală se înregistrează la noi. Iar din toată România, Regiunea Nord-Est este cea mai afectată de criza pensiilor. Fiecare angajat trebuie să susțină pensia a 1,5 oameni. Județul Iași este singurul din toată Moldova în care numărul salariaților îl depășește pe cel al pensionarilor. Nu cu mult, dar îl depășește. Iar situația este recentă și probabil, conjuncturală, dată de sectorul IT aflat încă în expansiune. Anul trecut, erau mai mulți pensionari decât angajați. În afara Bucureștiului, unde sunt doi angajați la fiecare pensionar, doar în Centru și Vest raportul mai este echilibrat.
Se poate și mai rău
Situația riscă să se înrăutățească peste vreo 10-15 ani, pe măsură ce „decrețeii” vor ieși la rândul lor la pensie. Numărul copiilor născuți în România scade constant din anii ’80, deci numărul celor care contribuie la fondul de pensii este tot mai mic, iar cel al pensionarilor, tot mai mare. Ce înseamnă acest lucru? Dacă ar fi ca pensiile să se plătească doar din contribuțiile salariaților, ele ar fi cu o treime mai mici. Bugetul de stat virează sume consistente către plata pensiilor, pentru că bugetul asigurărilor sociale nu mai face față. Ca să se poată acoperi pensiile din contribuții, ar trebui crescut procentul acestora din urmă. În 1973, contribuția pentru asigurări sociale era de maxim 15% din salariul brut. Acum, ea este de 25% pentru majoritatea salariaților, mergând până la 33% pentru cei care lucrează în condiții speciale. Pentru echilibrarea bugetului, contribuțiile ar trebui să fie de 40%, dar asta ar duce la scăderea drastică a salariilor, cu problemele sociale aferente.
Deschidem porțile?
Singura soluție viabilă ar fi creșterea numărului de angajați. Dar cum? Măsurile de stimulare a natalității au eșuat pretutindeni în Europa. Confruntată cu criza pensiilor și cu lipsa de nemți nou-născuți, Germania și-a deschis larg porțile în fața imigranților din Siria sau Irak. Mizează probabil că ei se vor putea integra în societatea germană, unde deja trăiesc vreo 8 milioane de turci, tot musulmani și ei. În Marea Britanie, deja în sistemul sanitar lucrează mai mulți imigranți decât localnici. Același sistem îl aplică cu succes și Italia, care se află cu zece poziții mai sus decât noi în clasamentul angajați-pensionari. În bună măsură, pe seama românilor plecați la muncă la ei.