Pagina de istorie: ce s-a întâmplat cu adevărat la Răscoala din 1907

Reflector

Pe când eram copii, manualul de istorie sărea multe pasaje și accentua altele. Capitole întregi erau dedicate celor vreo 10 ani din domnia lui Ștefan cel Mare în care acesta s-a luptat cu turcii, „uitându-se” convenabil faptul că departe de a-și ajuta vărul, pe Vlad Țepeș, în războiul contra lui Mahomed Cuceritorul, l-a atacat pe la spate, asediind Chilia munteană. Țepeș a trebuit să-și trimită o treime din oastea și așa puțină pentru a se apăra de atacul moldovean. La fel, se admitea în două rânduri că pe vremea lui Carol I s-au construit căile ferate pe care circulăm și acum, dar se dedicau pagini ample răscoalei de la 1907, prezentată ca pe o încercare de revoluție comunistă. Că țăranii răsculați nici nu auziseră de comunism, iar evenimentele nu au avut în ele nimic politic, nu mai conta. Chiar, dacă tot am ajuns la ideea asta. Ce s-a întâmplat în fond la 1907? Cine, ce și de ce a făcut?

Începutul și sfârșitul
Probabil cele mai fascinante momente, din perspectivă istorică, din evenimentele de acum aproape 115 ani au fost începutul și sfârșitul răscoalei. Motivele și urmările. S-ar putea scrie tomuri întregi și s-au și scris de altfel. Noi vom încerca să le rezumăm într-un text de citit la cafea, când frunzăriți netul.

Context istoric
Timp de sute de ani, cât prin munca lui îl ținea în cârcă pe boier, pe popă, pe domnitor, pe turci, ba mai și era jefuit la vreo năvălire a tătarilor, țăranul român nu s-a revoltat. Și-a scuipat în palme și a pus din nou mâna pe sapă. De câte răscoale petrecute în Moldova ori Muntenia chiar și în perioada fanariotă, când fiscalizarea devenise excesivă, dacă nu chiar insuportabilă, ați auzit? Da, au existat răscoale, dar prin Transilvania. Dincoace de Carpați, doar niște haiduci, dar nici aceia prea numeroși sau prea activi. După Iancu Jianu s-a făcut film, că altfel nu s-ar fi auzit de el. Și, hodoronc-tronc, în plin secol XX, țăranul moldovean și cu cel oltean pun mâna pe par. De ce?

Dreptul succesoral
Răspunsul este paradoxal. Răscoala a izbucnit pentru că țăranului i s-a dat pământ, combinat cu modelul tradițional al familiei și dreptului succesoral. În Anglia, prin tradiție, primul născut lua toată moștenirea. Ceilalți băieți ai familiei aveau de ales: armata, marina sau, mai târziu, fabrica. Așa a devenit Marea Britanie un imperiu super-industrializat. La noi nu exista ideea de drept al primului născut. Orice fiu al domnitorului, inclusiv cei „din flori”, avea același drept să ceară coroana, de unde și desele războaie civile și domniile scurte. De-a lungul istoriei sale, Moldova a cunoscut aproape 200 de schimbări de domn. În medie, o domnie nu dura nici trei ani. Ca fapt divers, însuși Ștefan cel Mare a fost tot un copil din flori. La fel, toți copiii țăranului aveau dreptul la bucata lor de pământ. Reforma lui Cuza a împărțit 1,6 milioane ha la 406.000 de țărani. O medie de 4 ha de pământ pe familie nu e rău, nu? O generație mai târziu, pământul parcă se topise. Când ai 7-8 copii din care îți trăiesc patru, le mai rămâne un hectar de căciulă. Cuza interzisese vânzarea loturilor timp de 30 de ani. Nu și divizarea lui. La 1879, s-a dat pământ veteranilor războiului de independență. Pentru a se limita divizarea loturilor, o nouă lege dădea pământ tinerilor căsătoriți. Degeaba. După încă o generație, țăranul deja nu mai avea pământ. Adică avea, dar abia cât să-și ducă zilele, necum să se îmbogățească.

Ce-a spus Spiru Haret
Împărțirea continuă a terenurilor între moștenitori a fost o problemă. Tehnica agricolă, aceeași de sute de ani, alta. Doi ani de secetă consecutivi erau suficienți pentru a băga țăranul în datorii până în gât. Consecința a fost: „Ţăranii cer mereu pămînt. Ei socotesc că, dacă li se va da pământ cât de mult, toate relele lor se vor lecui. Aceasta nu este adevărat sau e adevărat numai în parte. Dovada este că cei care au fost împroprietăriţi la 1864, la 1879, se plâng ca şi ceilalţi. Pământurile date la 1864 si la 1879 s-au fracţionat peste măsură prin moştenire. Altele s-au arendat pe nimic la cămătari, iar cei care au pământul întreg se plâng de sărăcie, pentru că nu ştiu să scoată din el tot folosul ce se cuvine“, sunt cuvintele lui Spiru Haret, spuse în 1905.

„Noi vrem pământ”
Partea proastă a fost că țăranul se obișnuise să i se dea. Să ne înțelegem: împroprietăririle făcute de Cuza ori Carol I nu au fost gratuite. Nu s-a rechiziționat terenul de la marii proprietari și a fost împărțit țăranilor. Proprietatea era garantată prin Constituție și pe atunci. Pentru terenul luat de la biserici, Cuza a oferit bani grei. Iar banii plătiți de stat proprietarului expropriat erau apoi plătiți de țăranul împroprietărit. Pe termen lung, în condiții avantajoase, dar trebuiau plătiți. Deci nu era vorba de vreo pomană. Dar țăranul știa că dacă cere, va primi. Contra cost, dar va primi. Așa s-a născut așteptarea care a dus la răscoala de la 1907 și așa a apărut și poezia „Noi vrem pământ” a lui Coșbuc.

Ansamblu de revolte locale
Neavând destul pământ, țăranul a fost nevoit să îl ia în arendă de la cei care aveau. La 1900, puțini boieri își mai administrau singuri moșiile. Se schimbaseră timpurile și modelul social. Proprietarii preferau un venit sigur, care să nu depindă de vreme ori de vremuri. Așa că preferau să dea moșiile în arendă. Arendașul plătea o chirie și trebuia să-și scoată banii de undeva. Așa s-au născut învoielile agricole. Țăranul care avea nevoie de pământ prelua în arendă terenul luat în arendă de altul. Subcontracta, ca să folosim un termen contemporan. În contrapartidă, lucra câteva zile pe terenul arendașului sau plătea echivalentul zilelor de muncă datorate. Legea impunea un preț maxim în cadrul învoielii, dar el nu era întotdeauna respectat. Arendașul avea avantajul că țăranul nu avea la cine se duce. Se trecea un preț în învoială și se practica altul. Nu-ți convine? Ia-ți pământ de la altul, să văd de la cine. Pământul nu ți-l aduci în cârcă pentru a-l vărsa în ogradă. Țăranul nu se putea adresa decât arendașului local, după cum azi nu putem lua apă decât de la ApaVital din aceleași motive tehnice. E ceea ce se cheamă monopol natural. De la acest monopol natural, posibilitatea abuzurilor. Iar răscoala a izbucnit în satele în care arendașii întinseseră coarda prea mult. Nu a fost o răscoală ca cea a lui Horia, unde o armată de țărani a ars tot ce a prins în cale, ci un ansamblu de revolte locale. Au existat cazuri în care țăranii dintr-un sat l-au apărat pe arendașul local de ceata răsculaților din satul vecin, care voia să mai dea foc la un conac.

Și în Oltenia
Prima revoltă s-a produs la Flămânzi, pe una dintre moșiile fraților Fischer. Evrei de origine, aceștia fondaseră un adevărat trust. Arendaseră trei sferturi din terenul arabil din trei județe ale Moldovei, Dorohoi, Botoșani și Suceava, zonă denumită „Fischerland”, în suprafață de vreo 2.300 kilometri pătrați. Iar aici, monopolul funcționa din plin. S-a spus că răscoala a fost antisemită. E un mit istoric. Răscoala nu a izbucnit la Flămânzi pentru că Fischer era evreu. Dacă îl chema Popescu, treaba era aceeași. Revolte intense au izbucnit și în Oltenia, iar acolo arendașii nu erau evrei, ci români.

Soluția prefectului de Iași
Anul 1906 fusese un an prost pentru agricultură, ceea ce a complicat lucrurile. În 1907, țăranii nu mai aveau bani pentru a plăti același nivel al arendei pe care îl achitaseră fără probleme în anii precedenți. Dacă toți prefecții ar fi procedat ca cel al Iașului, răscoala nu ar fi avut loc. În 1907, prefectul Iașului era Constantin Stere. Basarabean de origine și fost exilat pe motive politice în Siberia, acesta cunoștea problemele țărănimii. A făcut un lucru simplu: i-a convocat pe arendașii de moșii și le-a spus că poliția nu le poate asigura protecția. Așa că n-au decât să-și angajeze bodyguarzi dacă au chef. Mă rog, discuția nu a fost chiar în termenii ăștia, dar acesta era sensul. Arendașii au înțeles mesajul și au acceptat să scadă suma percepută de la țărani la 35-40 de lei pe hectar. La Flămânzi, în județul Botoșani, a fost moarte de om. Peste deal, în județul Iași, a fost liniște. Simplu, nu?

Măsuri dure
În fața numeroaselor focare apărute practic concomitent în toată țara, Guvernul conservator a cedat și s-a retras. Au venit la putere liberalii, care au luat măsuri rapide și dure. S-a declarat mobilizarea generală. Pe de o parte, pentru că poliția era clar depășită. Pe de altă parte, aducând la oaste pe tinerii țărani, se anihila o bună parte din forța combativă a răsculaților. Cei 140.000 de soldați mobilizați au fost aruncați apoi asupra răsculaților. În Oltenia s-a folosit chiar artileria. Izbucnită pe 4 februarie și ajunsă la apogeu la mijlocul lui martie, la sfârșitul lunii răscoala era practic stinsă.

Teoriile cu străini
Represiunea, deosebit de aspră, a revoltat opinia publică de atunci și ridică semne de întrebare și azi. De ce s-a intervenit atât de dur? Rapoarte ale poliției anunțau autoritățile la acea vreme că în agitațiile de la Flămânzi erau implicați și agenți austrieci. Iar astfel de rapoarte au fost înaintate și din alte colțuri ale țării. Implicarea austro-ungară nu este încă clarificată istoric, dar fum fără foc nu prea iese. Răscoala a izbucnit aproape concomitent în sate aflate la mare distanță unul de altul, ceea ce a alimentat ipoteza unei implicări externe. De unde știau țăranii olteni că cei din Flămânzi ori Copalău se agită, încât să le vină chef de răscoală? Nu exista încă Pro TV. Cert este că Austro-Ungaria cerea ultimativ României să rezolve problema, pentru că nu avea chef de agitații țărănești la frontieră. Austriecii nici măcar nu s-au obosit să se exprime diplomatic. A fost ceva de genul: rezolvați-vă problema, că altfel venim noi cu armata să o rezolvăm. Cu mișcări de trupe austriece la frontieră, autoritățile române au fost aproape obligate să folosească tunurile împotriva țăranilor.

Numărul victimelor, neclar
De aici pleacă alt mit, cel al numărului de victime. În manualele de istorie dinainte de 1989 se vorbea de 11.000 de țărani uciși, iar cifra a rămas cea mai vehiculată și până azi. Fundamentul său este însă inexistent. Diplomații austrieci estimau în epocă între 3.000 și 5.000 de morți. Cei francezi raportau între 10.000 și 20.000. Cifra de 11.000 a fost vehiculată în epocă de ziarele de orientare socialistă „Adevărul” și „Dimineața”, fără a o susține însă cu vreun argument. Oricum, între 3.000 și 20.000 e o marjă prea mare pentru ca cifrele să fie credibile. Cel mai probabil, ele au fost influențate de relatările „la cald”, de numărul mare al focarelor și de duritatea represiunii. Vă amintiți probabil că la procesul Ceaușeștilor, unul dintre capetele de acuzare a fost genocidul, fiind invocată cifra de 60.000 de victime. Evenimentele din 1989 s-au soldat cu 1.116 morți, dintre care sub 200 au fost uciși în timpul represiunii ordonate de regimul comunist. Ceilalți au murit după 22 decembrie. Cam la fel a fost și în 1907.

Cifre mai mici
Câți morți au fost, deci? Într-una dintre „tabere”, cea a arendașilor, au fost raportați 421 de morți. Familii întregi, inclusiv femei, copii și chiar angajați de rând ai arendașilor au fost uciși de țărani, iar sălbăticia chinurilor la care au fost supuse multe dintre victime este de nedescris. Generalul Gheorghe Dabija, care a analizat în 1910 dosarele cu rapoarte întocmite la acea dată prezenta Ministerului de Război un raport de 117 pagini din care rezulta un număr de 1.786 de țărani uciși. E singurul bilanț al răscoalei care rezistă la proba rece a argumentației.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *