Obeliscul cu lei, în voia sorții. Restaurarea, amânată pe termen nedefinit

Metropolis

Citind vechile cronici moldovenești, nu se poate să nu-ți sară în ochi frecvența cu care este folosit un cuvânt. Nu, nu este „bătălie”, „decapitat” sau „liftă”. Apar și astea, dar nu excesiv. Cel mai des apare verbul „a strica”, cu toată familia sa de cuvinte. De multe ori, singura mențiune din domnia vreunui efemer voievod este că a reconstruit cutare biserică făcută de vreun înaintaș, ce „s-au stricat”. Moldovenii nu erau maieștri în inginerie, dar asta nu explică decât partial ușurința cu care se dărâmau bisericile. Nu turcii sau tătarii le dărâmau, întrucât năvălitorii respectau în general construcțiile religioase, ci timpul. Chiar foarte scurt. Majoritatea bisericilor din Iașul nostru au fost reconstruite măcar o dată la 100 de ani, dacă nu și mai des. Iar asta, nu atât pentru că moldovenii erau afoni la construcții, cât mai ales dintr-un motiv mai puțin așteptat: piatra. Despre ce a însemnat piatra în istoria Iașului și, mai ales, în prezentul lui, vom vorbi și noi astăzi.

Piatră de Repedea
În 1904, când a fost restaurată biserica Sf. Nicolae Domnesc, ctitoria lui Ștefan cel Mare, e a fost efectiv demolată și reconstruită. Ștefan se răsucește probabil în mormânt gândindu-se la ce a construit și ce a rămas. Tot atunci, pietrele din zidul Trei Ierarhiului au fost scoase una câte una, întoarse pe partea cealaltă și sculptată din nou. De asta nici nu este biserica inclusă în patrimoniul UNESCO, deși e unică în lume: nu mai e cea originală. Ani de zile, un braț al Crucii lui Ferenz a zăcut rupt la pământ, până să se găsească bani pentru a fi lipit la loc. Ce au în comun aceste trei monumente ieșene? Sunt făcute din piatră de Repedea.

Explicații
Iașul e așezat pe dealuri de lut. Secole întregi, casele din târgul nostru au fost făcute din cărămidă și lemn. Unde sapi, dai de lut, iar dealurile erau pline de păduri. De asta și ardea orașul, una, două. La Iași găseai mai ușor pietre prețioase decât banala piatră de construcții, care trebuia adusă dinspre munții Neamțului, cale de cinci-șase poște. Piramidele Egiptului au putut fi construite pentru că piatra a fost coborâtă la vale pe Nil. Dacă ar fi trebuit să transporte aceeași cantitate de piatră cu căruța, egiptenii și-ar fi construit piramidele din cărămidă arsă la soare. Ca urmare, tot ce s-a construit mai solid în Iași a fost făcut cu piatră tăiată din dealul Repdea, cel mai apropiat loc de oraș în care puteai găsi acest material.

Reparații dese
Doar că piatra de Repedea e un calcar de proastă calitate. E carbonat de calciu, ca și marmura din care s-au construit Acropolele Atenei, dar nu forma cristalină, ci cea sedimentară a rocii. Pe scurt, nu varianta dură, ci aceea friabilă și casantă. Un fel de cretă ceva mai gălbuie. Nu e o piatră care să reziste timpului. De aici și nevoia de a fi resturată des. Uitați-vă la Golia sau Sf. Sava. Arată frumos, nu? Făceți-le poze azi, pentru că nepoții dumneavoastră le vor vedea sub formă de șantier, pentru o nouă restaurare.

Costuri mari
sta afectează azi și unul dintre monumentele emblematice ale Iașului, cel mai vechi monument de for public din țara noastră: obeliscul din Parcul Copou. A fost construit în perioada 1831-1834, după planurile lui Gheorghe Asachi și sub directa oblăduire a acestuia. Monumentul era menit să marcheze autonomia Moldovei sub garanția marilor puteri europene ale vremii. Asachi a fost primul moldovean care să merite titlul de inginer. Știa cu ce marfă lucrează și cât durează, așa că l-a făcut pe dracul în patru să evite problemele viitoare. În loc de Repedea, pentru cele șapte cuburi ale obeliscului, a adus piatră de la Șcheia, cale de peste 30 de kilometri. O poștă și jumătate, că tot pomeneam de măsura asta de distanță. E tot calcar. Oleacă mai bun decât cel de Repdea, dar nu cu mult. La vremea aceea, Asachi a fost acuzat că are el interesele lui de aduce piatră de așa departe, când o avea la doi pași. Au ieșit vorbe și mai dihai când Asachi a cerut piatră de Iacobeni pentru soclu și pentru leii cu spade ce susțin obeliscul. Doar cuvântul domnitorului Mihalache Sturdza a făcut ca cererea să fie acceptată. De, pe blazonul Sturdzeștilor apăreau lei, iar ideea ca leii să fie făcuți dintr-un material mai dur gâdila orgoliul domnitorului. Pretențiile lui Asachi au avut un dublu rezultat. Întâi, au făcut ca prețul construcției să sară de 2.000 de galbeni, echivalentul a vreo 4-600 de boi buni de plug. Apoi, a făcut ca obeliscul din Copou să poată fi admirat și azi.

190 de ani
Doar că… timpul a mușcat adânc din carnea pietrei acestui monument unic în România. A fost lovit de schijele bombelor cu care a fost lovit Iașul în al doilea război mondial. A fost lovit de gloanțele mitralierelor sălbaticilor veniți din fundul Siberiei, cărora stema încoronată a vechii Moldove a Sturdzeștilor le întorcea stomacul comunist pe dos. Nu s-au lăsat până nu au smuls-o de pe soclu, pentru a nu mai fi pusă la loc niciodată. Găurile făcute de schije și gloanțe au fost astupate, dar vântul și ploaia au măcinat constant piatra calcaroasă a monumentului. Acum vreo cinci ani, Primăria se lăuda că va reamenaja Parcul Copou și va reabilita monumentul. Ca de multe alte ori, promisiunea a fost aruncată în vânt și nu s-a schimbat nimic. Doar că timpul nu așteaptă. Uitați-vă la obelisc și încercați să numărați găurile și ciobiturile din el. Vă va fi mai ușor să numărați stelele cerului. Azi, monumentul încă stă în picioare. Mâine, nu știm. Are deja aproape 190 de ani. Va mai prinde oare al doilea centenar?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *