Livezile cooperatiste, pont pentru fermieri

Calcul la rece

Pe când eram copii, bunicul ne povestea cum venea el la Iași, la piață, cu căruța plină de legume. Încărcau marfa de cu seară, dormeau în căruță în timp ce caii își vedeau de drum, iar dimineață la prima oră desfăceau marfa. Taică-său era țăran înstărit, cu vreo 20 ha de teren, din care un sfert era cultivat cu ardeii, roșii, vinete, dovlecei și altele asemenea. Toate bune și frumoase, până am mai crescut și am învățat să citim o hartă. Satul de unde veneau cu marfa era undeva la mama naibii, în județul Botoșani, iar drumul până la Iași însemna vreo 60 km. Renta însă, pentru că Botoșaniul sau Dorohoiul erau orașe prea mici, iar concurența era acerbă. Culmea, județul Botoșani nici măcar nu face parte dintre bazinele legumicole consacrate ale României, dar țăranii botoșăneni erau conștienți încă din anii ’30 că din grâu și păpușoi abia dacă trăiești, nici gând să prinzi ceva cheag. Ar fi legumicultura șansa țăranilor ieșeni pentru a ieși din sărăcie? Sau altceva?

Suprafețe mari
În general, cerealele reprezintă o afacere doar pentru cei care dispun de suprafețe însemnate de teren. Sub 150-200 ha, aproape că nici nu merită să pui grâu sau orz, chiar dacă românul consumă cantități impresionante de pâine și bere. De exemplu, anul trecut, care a fost un an agricol bun, producția de grâu a unui fermier din Călărași a fost de vreo 6 tone la hectar, iar la orz, de 5,3 tone. A vândut grâul cu 63 bani kilogramul, iar orzul cu 55 de bani, iar asta doar pentru că avea un contract ferm cu un achizitor. Altfel, mai mult de 40-45 de bani nu i-ar fi dat nimeni.

Ferme multe și mici
În Iași, 42,6% din populație trăiește în mediul rural, față de o medie națională de 45%. Cei 425.500 de ieșeni din mediul rural împart 425.000 ha de teren aflat în proprietate privată. Un hectar de om. Dacă ne raportăm doar la suprafața agricolă, ajungem la 0,8 ha de teren pe cap de locuitor din mediul rural. Iar terenul arabil propriu-zis este de doar 0,58 ha pe locuitor de la sate. Iar, după experiența nefericită a cooperativizării forțate, țăranul mediu este reticent atât la ideea asocierii, cât și la cea de a-și vinde pământul. Ca urmare, avem ferme multe și mici. Nouă zecimi dintre fermele noastre au sub 5 ha. Multe au chiar sub 2 ha. De fapt, 54,4% dintre fermele europene mai mici de 2 ha se află în țara noastră. Iar numărul fermelor mari este aproape insignifiant. Avem o fermă mare, adică peste 100 ha, la 1.300 de ferme mici. Adică, în medie, sub o fermă mare pe comună. În Franța, există câte o fermă mare la fiecare 27 de ferme mici, adică un grad de concentrare a terenurilor de aproape 50 de ori mai mare decât în țara noastră.

Situație catastrofală
Cel mai prost aspect însă este altul și se traduce printr-un singur cuvânt: subzistența. Să zicem că fermele mari se descurcă, de bine de rău. Producția medie a unei ferme mari românești se ridică la o valoare de un milion de euro anual, ca în Franța. Chiar cu vreo 3.000 de euro mai mare. Că în Olanda, producția medie a unei ferme mari este de 4 milioane de euro, e altă discuție. Dacă vă plac statisticile, aflați că la capitolul producție a unei ferme mari, campioane sunt Cehia și Slovacia, cu 7 milioane de euro. E însă vorba de un caz special, fosta Cehoslovacie fiind campioană europeană la valoarea producției agricole încă dinainte de 1989. La fermele mici și foarte mici, situația noastră este catastrofală, iar cuvântul încă nu e suficient de expresiv. În medie, o fermă mică românească produce marfă de 856 euro anual, adică 70 de euro lunar. Firește, vorbim de producția care ajunge pe piață și este cât de cât fiscalizată. În Olanda, ferma mică produce anual marfă de 87.500 de euro, adică de 100 de ori mai mult decât una românească. Iar asta înseamnă un singur lucru: țăranul român produce aproape exclusiv pentru consum propriu. Mai vinde câte puțin, cât să cumpere caiete copiilor și să-și plătească datoria la crâșmă.

Pierdem toți
Iar de aici, pierdem toți. Fermierii trăiesc de pe azi pe mâine. Au televiziune prin cablu, dar în rest nivelul de trai este același ca acum 100 de ani. Piețele și supermarketurile sunt pline, chiar în sezon, de marfă străină, pentru că roșiile și vinetele produse local sunt consumate tot local, în gospodăria respectivă. Cu excepția cerealelor, trei sferturi din producția agricolă a țării nu iese din limitele administrative ale comunei unde a fost realizată. Bugetul național pierde și el, pentru că nu fiscalizează nimic din această producție. Bugetele locale pierd și ele, pentru că, neexistând oficial venituri agricole, nici nu vine de la București cota parte din impozit ce revine localității unde a fost realizat venitul.

Miza pe tineri
Culmea e că potențialul nostru agricol este fantastic. Și nu, nu ne referim la eterna expresie „România, grânarul Europei”, pe care o tot vehiculează politicienii în campanii. România nu a fost niciodată grânar al Europei. Chiar în cei mai buni ani agricoli ai săi, țara noastră ar mai putea, eventual, hrăni din exporturile sale, încă vreo 40-50 milioane de oameni. Uniunea Europeană are 500 de milioane de locuitori. Vestea bună este alta: România are, în domeniul agricol, cea mai mare parte a managerilor sub 35 de ani. Aproape 60% dintre directorii de ferme mari sunt tineri, proporție se șase ori mai mare decât media europeană. În restul Europei, jumătate dintre managerii de ferme au peste 65 de ani. La noi, îi numeri pe degete. Cu alte cuvinte, agricultura este văzută de tineri ca un domeniu de interes, în care merită să-ți investești eforturile și banii. Tinerii noștri nu fug de munca pământului, așa cum se crede îndeobște. Dimpotrivă. Doar că nu mai vor să facă agricultură ca pe vremea bunicilor, ci vor să câștige suficient din asta pentru a-și construi o vilă cu piscină, a-și cumpăra un Mercedes și a-și face concediile în străinătate. Bun, dar dacă nu ca pe vremea bunicilor, atunci cum?

Concentrare de teren
Primul răspuns este concentrarea: cât mai mult teren în cât mai puține mâini. E un proces aflat în plină desfășurare în restul Europei, ajuns chiar la apogeu în unele locuri, dar încă timid la noi. În Franța, doar un sfert din populație mai trăiește în mediul rural. În Germania, procentul este de 20%. Iar în Belgia, poți merge o săptămână pe jos fără să vezi măcar un țăran. Doar 2% dintre belgieni mai trăiesc la sat. Ai un fermier aici, cu familia lui, pe următorul îl găsești pe la Andrieșeni, iar pe traseu, doar lanuri de grâu. Sau de lalele.

Specializarea
Concentrarea proprietății funciare este însă un proces lent și vor mai trece probabil două generații până ca el să fie într-adevăr semnificativ. Așa ajungem la al doilea răspuns: specializarea. Când ai puțin pământ, cea mai mare prostie pe care o poți face este să produci tot ce ai nevoie. Așa se făcea în Evul Mediu, când posibilitățile de transport erau limitate, ca și cele de depozitare. Dar de ce să cultivi păpușoi pentru a-ți hrăni găinile și porcul? Un sac de 100 kg poate fi cumpărat din piața Nicolina cu 140 de lei. Presupunând că tarlaua din spatele casei ți-ar produce 5.000 kg de porumb boabe la hectar, asta înseamnă că pentru sacul de care vorbeam trebuie să pui păpușoi pe 200 mp. De pe aceeași suprafață însă poți obține o tonă de roșii, pe care dacă o vinzi în piață cu 3,5 lei/kg, câștigi 3.500 de lei. Bani cât pentru 450 de saci de păpușoi. Și nu vorbim de 200 mp de solarii sau seră, ci de roșii puse în câmp, la care investiția poate fi zero. Îți faci răsadurile acasă și uzi cu găleata.

Calcul pe roșii
Este rețeta pe care o aplică producătorii din marile bazine legumicole ale țării. Comuna Matca din județul Galați este reprezentativă din acest punct de vedere. Toată comuna nu cultivă altceva decât legume, pe care le vând la Galați, Bârlad sau Tecuci. Iar rețeta este simplă. Cine deține teren puțin, construiește solarii sau sere. Cine are pământ mai mult, cultivă în câmp, masiv. Legumele consumă multă apă, deci sistemul de irigații este obligatoriu. Pentru un hectar de roșii în câmp, investiția anuală este de vreo 20.000 de lei, în apă și semințe de calitate. Producția poate ajunge la 55 tone pe hectar. Firește, o asemenea cantitate nu o mai vinzi în piață, ci direct procesatorilor industriali. Aceștia oferă 0,4-0,5 lei/kg. Aparent, profitul e minim, dar nu e așa. Pe cazul real al unui fermier care a plantat 55 ha de roșii în câmp, doar din sprijinul cuplat pentru cultura de tomate, acesta va încasa 574.000 de euro. În plus, vor mai veni bani din plata unică de suprafață, ajutorul național tranzitoriu, plata pe înverzire și plata redistributivă. Adică tot ansamblul de subvenții europene. Încasările din vânzarea mărfii sunt doar mărunțiș față de subvenții. Rentează să fim membri ai Uniunii Europene.

Investiții în livezi
Ce se poate cultiva la noi, ca să poți trăi doar din agricultură? Zonele legumicole ale Iașului sunt relativ reduse. Oficial, există doar două: lunca Siretului și lunca Prutului. La acestea, se mai adaugă zona Târgu Frumos, grație lipovenilor de acolo. Pomii fructiferi reprezintă o investiție serioasă, dar rentabilă pe termen lung, pentru că implică doar costuri reduse de întreținere. Partea proastă în cazul Iașului este că pomii fructiferi cer precipitații anuale de minim 6-700 mm, în timp ce în zona noastră plouă doar 450-500 mm anual. În schimb, mărul, prunul și cireșul rezistă admirabil la ger. Regimul termic local este favorabil și pentru gutui, piersic, cais sau vișin. Coacăzul negru, zmeurul, murul, afinul și căpșunul nu sunt însă potrivite zonei noastre, care este prea călduroasă și prea secetoasă. De asta nu recomandăm nici culturi exotice, gen arborele goji. Obligatoriu însă, în cazul pomilor fructiferi, este studiul pedologic. Tipul solului influențează foarte mult producția. Părul se simte bine pe un sol cu lut nisipos sau argilos. Caisul și piersicul preferă lut pe materiale calcice, cum este o bună parte a județului. Nucul și alunul sunt cel mai puțin pretențioase. Afinul însă, vrea sol acid, pe care nu-l găsești aici nici să dai cu tunul.

Cum fac alții
Experiența franceză arată că, în domeniul pomilor fructiferi, sistemul cooperatist este cel mai rentabil. Se adună o suprafață de teren suficient de mare pentru o livadă serioasă, iar numărul oamenilor este și el suficient pentru a te descurca în perioada culesului, fără a apela la zilieri. Sudul Franței este plin de culturi de măslin și migdal făcute în acest stil. Experimental, francezii au finanțat înființarea de livezi cooperatiste de argan în Maroc. Arganul e un fel de migdal, uleiul său fiind foarte apreciat de industria cosmetică. Ideea s-a dovedit foarte bună, scoțând din sărăcie sate întregi. Cheia a fost, la fiecare livadă, asigurarea din timp a contractelor de livrare. Lipsa desfacerii reprezintă motivul pentru care mulți pomicultori se plâng că afacerea este nerentabilă. Și aici, cooperativizarea este soluția. Altă forță de negociere are o cooperativă care dispune de 100 ha de meri, față de un cetățean cu trei hectare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.