Învățământul dual, colacul de salvare al educației tehnice. Firmele și școala, umăr la umăr

Metropolis

Un fost președinte al României spunea la un moment dat, în stilul său caracteristic, că „școala românească produce tâmpiți, scoate prea mulți filosofi și prea puțini tinichigii”. I s-a bătut imediat obrazul, și-a cerut scuze, dar n-am putea zice că nu avea, pe fond, dreptate. Vedeți și dumneavoastră ce s-a întâmplat recent la Ditrău, unde toată comunitatea secuiască s-a revoltat pentru că brutarul locului angajase doi imigranți din Sri Lanka. Dincolo de acuzele de rasism, discriminare și altele asemenea, problema de bază era că patronul nu găsise nicăieri în zonă doi brutari dispuși să muncească pentru el, așa că fusese nevoit să-i caute la 7.000 km distanță. Pentru că, într-adevăr, avem o problemă serioasă dată de lipsa forței de muncă, mai ales în meseriile, să le spunem așa, manuale. Cât de bine sau cât de rău o duce învățământul nostru tehnic vom încerca să vedem împreună în continuare.

Meseria garantată
Pe când eram copii și peste tot se vorbea despre industria patriei noastre socialiste, așa-numitele licee industriale și școli profesionale erau la mare trecere. Iașul era hiper-industrializat, iar nevoia de specialiști în cele mai variate domenii, pe măsură. Ca urmare, existau clase de învățământ tehnic pentru orice tip de industrie exista în oraș. Aveai liceu CFR, liceu de industrie ușoară, de construcții, de instalații, de electrotehnică, de mobilă, de industrie alimentară și tot ce vă mai puteți imagina. Când terminau clasa a opta, copiii „de familie bună” se pregăteau pentru „treapta I”, adică examenul de admitere la vreun liceu teoretic. Aceasta, pentru că urmau ulterior să urmeze o facultate. Cei proveniți din familiile mai modeste se mulțumeau cu o școală profesională sau un liceu industrial. Din prima ieșeau muncitori calificați într-o anumită meserie și din ea ieșeau la pensie. Liceul industrial oferea șansa unei perfecționări ulterioare a calificării primare, pentru că absolventul, deși integrat imediat în industrie avea posibilitatea de a-și completa studiile la seral și a deveni, din tehnician, subinginer.

„Alo, nea Ilie?”
Pe termen lung, câștigau și unii, și ceilalți. Unii primeau titlul informal de „dom’ inginer” și respectul public, dar trăiau dintr-o leafă de 3.000 de lei primită de la institutul de cercetare unde lucrau. Ceilalți rămâneau doar „nea Ilie” prin vreo fabrică, dar leafa pleca de la 4.000 – 4.500 de lei, iar când la „dom’ inginer” acasă se spărgea o țeavă, ghici cui i se adresa? Nu Întreprinderii de Construcții, Reparații și Administrare Locativă sau Întreprinderii de Gospodărire Comunală și Locativă, unde telefoanele sunau în gol și erai programat pe la Paștele Cailor încolo, ci lui „nea Ilie”.

În criză
Lucrurile s-au schimbat, în rău din nefericire, imediat după 1989. Odată cu prăbușirea industriei, școlile profesionale și liceele tehnologice au început să aibă tot mai puțină căutare. Elevii dinainte de 1989 nu erau cei mai străluciți. Cei de după, erau catastrofali. În plus, nici deciziile luate la nivel guvernamental nu au fost cele mai fericite. Printre ele s-a numărat și decizia de desființare a școlilor profesionale, considerându-se că liceele tehnologice și colegiile tehnice sunt suficiente pentru asigurarea necesarului de tehnicieni. Nu erau. Ca urmare, învățământul tehnologic a intrat într-o criză din care încă nu a ieșit.

Cerc vicios
Învățământul nostru profesional suferă de câteva mari probleme. Resursa umană este în general slabă, fie că ne referim la elevi, fie că vorbim de profesori. Știți eterna dilemă a profesorului: dacă îi las corigenți pe toți câți merită, renunță la studii, clasa se desființează, eu rămân fără post. Și nu că elevii ar fi neapărat indolenți. Dar posibilitățile pe care le au cadrele didactice să-și perfecționeze cunoștințele sunt limitate, iar dotarea tehnică a unităților școlare este în general slabă. Nu poți preda noțiuni noi cu utilaje vechi de 50-100 de ani. Iar dacă elevul nu și-a pus în minte să devină restaurator de tramvaie de exemplu, n-are niciun stimulent să învețe să lucreze cu utilaje antice.

Decupat de realitate
În plus, multe licee industriale sunt defazate față de cerințele de pe piața muncii. Există profesori pentru anumite specializări, așa că clasa va fi constituită oricum. Dar unde ar putea lucra un tânăr specializat în meseria de sticlar, câtă vreme în țară abia dacă mai există câteva ateliere de profil? Unități precum fabrica de sticlă de la Dorohoi s-au închis de mult, dar specializarea de sticlar încă există. Au fost ani în care nici la specializarea zootehnist nu s-a înscris nimeni, iar în meserii ca strungar, electromecanic material rulant, frigotehnist sau chiar fierar betonist, dulgher-tâmplar-parchetar ori zugrav procentul locurilor ce rămân neocupate trece constant de 50%. Unele licee tehnologice, mai ales din mediul rural, funcționează doar din inerție. Ce să faci cu confecțiile la Fântânele?

Model european
Soluția? Există, dar la noi este abia la început. Problemele învățământului tehnic nu sunt specifice doar României. Vorba aia, se poate și la case mai mari. Țări precum Belgia, Olanda, Elveția sau Germania s-au confruntat cu aceeași diferență între ce se predă și ce se caută. Și dacă programa o mai poți schimba, mult mai greu este ca școala să țină pasul cu ritmul de schimbare a tehnologiei, mai ales că accesul la aparatura „de vârf” este adesea supus restricțiilor date de existența unor drepturi de autor, brevete industriale sau mărci înregistrate. Așa a apărut conceptul de „învățământ dual”. În esență, el presupune ca elevul să învețe în paralel cu practica din producție. Câteva zile pe săptămână, elevul lucrează la o firmă. În celelalte, învață teoria la școală. Prin Germania sau Elveția, conceptul se aplică la aproape orice, nu doar la învățământul tehnic. Ai învățământ dual și în contabilitate, vânzări, comunicații sau științe juridice.

Avantaje evidente
La noi, sistemul se aplică de vreo cinci ani doar în cazul tehnicii, dar dacă ar fi generalizat, ar fi probabil suficient. Învățământul dual se organizează exclusiv la cererea firmelor, care se adresează Inspectoratului Școlar cu o solicitare. IȘJ alege liceul tehnologic cu profilul cel mai apropiat, înființează clasa și asigură resursele umane și financiare necesare pentru formarea tehnică teoretică din școală timp de 1-2 zile săptămânal. Firma trebuie să pună la dispoziție resursele umane și financiare pentru formarea practică, timp de 3-4 zile săptămânal. Elevul învață practic exact ceea ce se cere și are jobul asigurat la finalizarea studiilor. De fapt, are contract de muncă de când începe școala, pentru că este plătit pe durata practicii. Evident, pentru ca sistemul să meargă, trebuie ca firma respectivă să fie suficient de puternică financiar pentru a-și permite cheltuielile implicate și, de asemenea, să fie suficient de mare pentru a avea nevoie de 20 de sculer-matrițeri deodată. Dar e un început, nu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *