Inexplicabil: ultimii din Europa ca număr de transplanturi

Metropolis

La începutul lunii trecute, Iașul a găzduit un eveniment care a trecut aproape neobservat în presa noastră, deși a avut o importanță deosebită. Forumul Internațional de Transplant Renal a strâns laolaltă peste 100 de specialiști în domeniu, care au întors pe toate părțile problemele legate de această ramură a chirurgiei. Nu vom discuta de aspectele științifice, pentru că totuși medicii știu mai bine cum să înnoade vasele de sânge și nervii pentru a face ca rinichiul transplantat să funcționeze la parametri optimi. Vom aborda însă o altă problemă, de care depind viețile a 6.000 de români: „aprovizionarea” cu organe pentru transplant. România se află pe ultimul loc în Europa în ceea ce privește numărul donatorilor de organe. Iar asta înseamnă că mii de oameni mor anual, deși acest lucru ar putea fi evitat. De ce se întâmplă acest lucru și ce putem face, totuși?

Unul salvează 8 vieți
Pe listele de așteptare pentru un transplant se află aproximativ 5.700 de români. Strict statistic, un singur donator poate salva viața a 8 pacienți dacă acesta ar fi sănătos, iar toate organele sale interne ar fi recoltate. Prelevarea corneei, a unor fragmente de piele sau altor țesute, ar îmbunătăți viața altor 100 de pacienți. Pierderea unei vieți înseamnă astfel salvarea mai multora. Și trebuie spus că șansele de supraviețuire a celor aflați pe lista de transplant sunt minime pe termen lung. În general, cei aflați pe lista de transplant se află deja într-o stare de sănătate deosebit de gravă, durata lor de supraviețuire fiind de un an sau doi. În fiecare an mor peste 4.000 de români aflați pe listele de așteptare. Pentru salvarea lor, ar fi necesari 500 de donatori. În 2012, au existat însă doar 65 de donatori în toată țara. Numărul a crescut la 130 anul următor, menținându-se la același nivel până în 2016. Cifra de 6,5 donatori la un milion de locuitori ne situa în 2016 pe penultimul loc din Uniunea Europeană. În Spania, numărul donatorilor este de 43 la un milion de locuitori, adică de peste șase ori mai mare decât în România. Aceasta în condițiile în care, la nivelul întregi Uniuni Europene, la fiecare 12 minute este adăugat un nou pacient pe lista de așteptare pentru un transplant.

O scădere cu 50%
Conform sondajelor de opinie, 30% dintre români declară că ar accepta să-și doneze organele interne în cazul unui deces neașteptat, față de un procent mediu european de 55%. Tot 30% dintre români se opun ideii de a-și dona organele, în timp ce 40% nu sunt hotărâți. Un grad al refuzului de a dona de 30% nu este, la urma urmei, prea grav. În Republica Moldova, procentul este de 47%, iar în Suedia, de 58%. Ce e grav însă este numărul redus al celor care își doresc să doneze. Un procent de 30% nu este prea mare, pentru că nu reflectă ce se întâmplă în realitate. Nu trebuie uitat că și dintre cei care afirmă clar că vor să-și doneze organele, mulți nu au o stare de sănătate corespunzătoare. Dacă bei în mod obișnuit, ficatul tău nu este utilizabil, iar uneori, nici rinichii. Dacă fumezi, nici plămânii nu sunt în stare bună, iar probabil nici inima nu va putea fi recoltată. Și așa mai departe. Mai grav este că și numărul donatorilor reali este în continuă scădere, în pofida a ce afirmă sondajele de opinie. Anul ăsta, se estimează o scădere cu 50% a numărului donatorilor, față de anul trecut.

Un medic român, pionier
Culmea e că România este genul de țară în care transplantul de organe ar trebui să fie o operație de-a dreptul banală. Unul dintre primii medici care s-a gândit la transplant a fost un român, încă înainte de primul război mondial. El a încercat transplantul de rinichi. Ca să fim sinceri, nu i-a ieșit, pentru că rinichii abia transplantați necrozau în câteva zile. Tehnica de atunci ridica două probleme. În primul rând, grupele sanguine nu erau cunoscute încă, deci transplantai în orb. Apoi, nici microchirurgia nu se inventase încă. Florescu, căci așa îl chema pe medicul nostru, a intuit totuși a doua problemă și și-a petrecut viața căutând tehnici care să asigure legarea corectă a vaselor de sânge, nervilor și diverselor conducte ale rinichilor. Nu a reușit, dar pe cercetările lui s-a clădit școala noastră de transplant. Care, ca fapt divers, împlinește taman în 2018 o cifră rotundă de 60 de ani de la primul transplant reușit. De piele. A urmat corneea, rinichiul, ficatul, inima. România a fost vizitată la un moment dat și de Christiaan Barnard, autorul primului transplant mondial de inimă. Iar medicul ne-a vizitat tocmai pentru că eram buni în domeniu. Se opera relativ puțin, dar se opera bine.

Costuri mai mici
Iar școala de transplant a continuat să se dezvolte. Timid, dar sigur. Dincolo de chirurghii noștri, care chiar sunt buni, un avantaj al României este prețul. Un transplant de rinichi costă la noi cam 20.000 de euro, iar în străinătate, între 80 și 100.000. La fel, unul de măduvă. Un transplant de inimă costă 43.000 de euro la noi și de 3-4 ori mai mult „afară”. Un transplant de ficat costă 65-70.000 de euro în România și 150-200.000 de euro în străinătate. Și așa mai departe. Prețuri mai mici înseamnă că statul poate deconta mai multe operații. Deci, loc de salvare a tuturor celor aflați pe lista de așteptare. Doar că nu există suficienți donatori. Iar numărul lor este în continuă scădere. Față de 2016, în acest an se așteaptă o scădere la jumătate a donatorilor. Și asta nu pentru că ar fi mai puține accidente auto, principala „sursă” de organe tinere. De ce?

Lipsă de informare
Pe de o parte, există o cruntă lipsă de informare, dar și o neglijență a unor instituții cum sunt casele județene de asigurări de sănătate sau Agenția Națională de Transplant de a face campanii de informare. Medicii, săracii, dau interviuri cu orice ocazie, dar cuvintele lor ajung doar la cititorii de presă. Atunci când cineva are un accident, familia se agață, firesc, și de ultimul fir de pai. Prelevarea organelor se poate face, legal, cu acceptul familiei și doar dacă pacientul se află în moarte cerebrală. Or, moartea creierului nu înseamnă că inima nu continuă să bată, iar de multe ori familia se agață de speranța că pacientul își va reveni. Tehnic, nu există nicio șansă ca o persoană aflată în moarte cerebrală să-și mai revină, iar la trei minute după încetarea alimentării creierului cu oxigen, acesta moare. Inima bate în continuare, dar asta nu-l va face niciodată pe pacient să mai fie conștient. Medicii o spun, dar dacă familia nu este deja pregătită, nu va accepta decât cu greu acest verdict. E omenesc, dar tragic pentru cei care ar putea supraviețui de pe urma transplantului.

Biserica încurajează
O altă idee, larg răspândită, este dată de faptul că suntem un popor creștin. Există superstiția că, pentru a învia, când o fi să fie, omul trebuie îngropat întreg. Nu scrie nicăieri în Biblie așa ceva, iar părerea noastră e că Dumnezeu nu are nevoie să facă inventarul organelor interne pentru a face o minune. Dimpotrivă, Biserica încurajează transplantul și donarea de organe. Patriarhia română a precizat de nenumărate ori, ca și Biserica Romano-Catolică, că nu există nicio dogmă contrară transplantului între vii sau prelevării de organe de la persoane decedate. Doar că uneori superstiția este mai puternică chiar și decât religia. Bine, ca să fim sinceri, biserica noastră e ușor ipocrită în această privință. Considerând donarea ca un act de voință personală, biserica s-a opus constant ideii ca prelevarea de organe să se facă de la copii, care minori fiind, nu pot dispune asupra propriei persoane sau ideii ca donarea să fie prezumată. Cu alte cuvinte, dacă nu ai dat din timpul vieții o declarație că te opui donării de organe, să se poată face prelevarea dacă ajungi în moarte cerebrală.

Soluție simplă
Donatorul prezumat este o idee larg aplicată în străinătate, iar aceasta s-a dovedit până acum cea mai sigură modalitate de a asigura necesarul de organe pentru transplant. Sună cinic, dar asta e realitatea. E greu să te bazezi doar pe voluntari. Or, la noi legea spune că trebuie să dai o declarație notarială sau judecătorească pentru a deveni donator, după moarte. Or, câți oameni tineri, în putere, se gândesc că ar putea muri accidental, astfel încât să dea o declarație din timpul vieții? Noi înșine ne-am dona cu plăcere organele interne, că doar n-o să ne trebuiască la nimic „dincolo”. Dar n-am ajuns încă la un notar să dăm o declarație în acest sens. După ce dai declarația asta, ea este trecută pe cardul de sănătate, dar câți o fac? Dacă măcar declarația ar putea fi făcută în spitale sau la medicul de familie, tot ar fi o treabă. Or, în lipsa unei declarații notariale, acceptul trebuie dat de familia pacientului aflat în moarte cerebrală. Iar timpul optim pentru prelevare este destul de scurt. Oricât de bun psiholog ar fi medicul, îi va fi greu să convingă familia îndurerată care încă speră la o minune. Cum să-i explici mamei că moartea cerebrală înseamnă efectiv moartea, fără cale de întoarcere?

Stirile false
Între noi fie vorba, mai există o problemă, iar la rădăcina ei stau presa și zvonurile care mai sunt vehiculate de aceasta. „De o anumită parte a ei”, cum se zice. Există știri care te fac să te gândești de două ori dacă să te înscrii pe lista donatorilor. Cum a fost cazul scandalului legat de Alexandru Arșinel, pentru salvarea căruia s-au folosit doi rinichi și s-au încălcat toate protocoalele medicale de stabilire a priorității. Nu ne pronunțăm asupra cazului, dar înțelegem pe cei care au renunțat la ideea de a dona, indignați de felul în care s-a procedat. Apoi, mai există știrile alarmiste, false, dar care prind la public. „Ambulanța neagră”, de exemplu, despre ambulanța care chipurile răpește copii pentru a le recolta organele. Că Poliția nu a avut niciodată să analizeze vreun astfel de caz și că niciun părinte nu a reclamat vreodată răpirea copilului în astfel de scop, nu se mai precizează. Sau, știre aparent serioasă, că atunci când i se recoltează organele, un om aflat în moarte cerebrală plânge. E o știre complet falsă, dar circulă pe net. Și e genul de știre care are efect.

Puțin de tot la Iași
În tot Iașul, deși suntem centru regional de transplant, s-au făcut în 2017 vreo 20 de transplanturi de rinichi. Cam unul și jumătate pe lună. Același ritm jalnic se menține și în acest an. Transplanturile de ficat sunt la Iași abia la început. Primul, acum doi ani, a fost un eșec. Operația a reușit, dar pacientul a murit după 12 ore. Pentru transplanturile de inimă, chirurgii noștri încă își fac mâna, cum se zice. Nu te poți acredita ca centru de transplant de organe dacă medicii de acolo nu au participat la destule operații, în alte centre.
Pe scurt, transplantul are la noi câteva probleme peste care e greu de trecut. Superstiția, absurdă cum e ea. Dezinfomarea, greu de combătut. Lipsa de informare, pentru eliminarea căreia nu se face mai nimic. Legislația, a cărei modificare pentru a se simplifica procesul de donare pare a fi ultima prioritate a deputaților și senatorilor noștri. Dar până nu se apucă cineva de treabă, nici nu se va schimba ceva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *