Ieșeni care au schimbat firul istoriei. Povești fabuloase

Reflector

Acum câțiva ani, un mandat efemer de prim-ministru al României a fost ocupat de un ieșean. La vremea aceea era privit ca o tânără speranță a politicii. A ocupat cea mai importantă funcție în stat doar vreo două luni, fiind dat jos chiar de colegii lui de partid. N-o să ne apucăm acum să apreciem dacă era capabil, dar a fost nedreptățit sau era slab ca prim-ministru, așa că merita să dispară. Cert e că nu a confirmat așteptările sau nu a avut timp să o facă. Ne-am adus aminte de el pur și simplu pentru că la acea dată era primul prim-ministru ieșean după 100 de ani. Din 1912 nu mai dăduse Iașul un premier. Iar în ultimii ani, abia dacă s-a mai auzit de Iași atunci când s-a vorbit de vreun model precum Catrinel Menghia sau Monica Bârlădeanu, de vreun om de afaceri ca Elan Schartzenberg sau de vreun actor devenit prinț, precum Radu Duda. Dar, totuși, ce personalități majore a dat Iașul de-a lungul timpului? Avem nume plecate din orașul nostru și care să fi schimbat, în bine sau în rău, destinele țării sau chiar ale lumii? Asta vom vedea împreună astăzi.

Străzi cu numele lor
Firește, e suficient să te uiți pe o hartă a oricărui oraș pentru a vedea zeci de străzi botezate după personalități ieșene. Nu credem că există mulți români care să nu fi auzit de omul politic Mihail Kogălniceanu, de frații Teodoreanu, de pictorul Theodor Pallady, de geniul muzicii lăutărești Barbu Lăutaru sau de actrița Lucia Sturdza-Bulandra. Dificultatea e până la urmă de a alege. Așa că vom vorbi astăzi despre nume mai puțin cunoscute, dar nu mai puțin importante. Firește, nu e singura selecție posibilă. Poate nici cea mai fericită. Dar sunt nume fără de care România ar fi arătat altfel. Și nu mai bine.

În cercul Junimii
Primul om de care vom vorbi este tocmai acel prim-ministru de care spuneam la început. Nu cel contemporan nouă, ci acela de acum peste 100 de ani. Provenind dintr-o familie veche, menționată și de Cantemir în „Descrierea Moldovei”, Petre P. Carp s-a născut în Iași, chiar pe strada Carp, dar și-a petrecut copilăria și mai târziu, senectutea, pe moșia familiei de la Țibănești. O moșie de vreo 5.000 ha, în centrul căreia se afla un conac cu vreo 30-40 de camere. Nici Carp însuși nu știa exact câte. La 25 de ani, a intrat în cercul Junimii, mișcare cunoscută acum pentru contribuția sa la formarea literaturii române, dar gândită ca un club politic. De fapt, mulți membri ai Junimii aveau să conducă România. Printre ei, și Carp. Politica „mare” a început pentru Carp în 1866, el aflându-se printre conspiratorii care l-au detronat pe Cuza. A rămas în politica mare timp de 50 de ani. La 32 de ani, a devenit ministru al afacerilor externe, exact în perioada în care războiul franco-prusac din 1870 răscolea harta Europei.

Confruntarea cu familia regală
Carp a fost prim-ministru al României doar vreo doi ani: vreo 7 luni în 1900 și încă vreo 15 în perioada 1911-1912, dar puțini politicieni se puteau lăuda cu influența pe care o avea liderul Partidului Conservator. A fost unul dintre foarte puținii politicieni, dacă nu chiar singurul, care a avut tupeul să înfrunte familia regală. În 1890, prințul moștenitor Ferdinand era îndrăgostit până peste urechi de frumoasa Elena Văcărescu, domnișoară de onoare a reginei Elisabeta. Regina o simpatiza și încuraja relația. Asta, până a pus Carp piciorul în prag, spunând vorbele cu care avea să intre în istorie: „Regii nu sunt chemați să-și făcă fericirea lor, ci fericirea popoarelor pe care le guvernează. Adeseori aceste amândouă se pot împăca, dar când ele nu sunt compatibile, ca în cazul de față, atunci fericirea poporului trebuie să meargă înaintea fericirii regelui”. Cât era el de prinț moștenitor, Ferdinand nu avea voie să-și urmeze bunul plac, ci interesul țării. Căsătorindu-se cu o româncă, ar fi deschis practic ușile palatului tuturor neamurilor acesteia. Și știți și dumneavoastră că nepotismul e o boală grea la noi. Cuvintele lui Carp au adus-o, indirect, în dreapta lui Ferdinand pe viitoarea regină Maria, cea care a însuflețit armata română în primul război mondial și cea căreia România Mare i-a datorat granițele.

Cu degetul întins
Altă dată, Carp l-a luat peste picior chiar pe regele Carol. Acesta avea obiceiul ca, atunci când primea în audiență pe cineva, să îi întindă nu mâna, ci un singur deget. Eventual două, dacă îl respecta din cale-afară. Carp era însă mândru. Când a fost numit prim-ministru și s-a prezentat regelui, l-a lăsat pe acesta cu degetul întins, făcându-se că își caută niște hârtii în servietă. Nici tusea semnificativă a lui Carol nu l-a făcut pe Carp să strângă în mână degetul regal. Carol a înghițit în sec, dar n-a avut de ales.

Erori politice?
Lui Carp i se reproșează faptul că s-a opus intrării României în război alături de Rusia și împotriva Austro-Ungariei, ca și reformei agrare, acestea fiind considerate marile sale erori politice. Carp îi cunoștea pe ruși din tinerețe și nu avea încredere în ei. Dacă ne gândim la „fericirea” pe care ne-au adus-o tancurile sovietice în 1944, vedem că avea dreptate. Carp refuza ideea reformei agrare, pentru că ea ar fi dus la fărâmițarea marilor proprietăți funciare în mii de mici gospodării de subzistență. Vedem acum că tot marile proprietăți sunt viitorul agriculturii și singurul fel în care aceasta poate fi rentabilă. Ca mic amănunt: Petre Carp a fondat prima agenție de presă din România. Actuala Agerpres.

„Corpusculii Palade”
România a dat lumii doar doi laureați ai premiului Nobel: scriitoarea Hertha Müller și biologul George Emil Palade. Acesta din urmă s-a născut la Iași, pe Sărărie și a învățat la o școală situată la doi pași de casa lui. Nu știm de ce, școala poartă azi numele lui Mihail Kogălniceanu, nu al lui Palade. Ca medic, a participat activ la al doilea război mondial, atât pe frontul de Est, cât și pe cel de vest. După război, a fost suficient de inspirat să plece din țară cu prima ocazie. Altfel, ar fi sfârșit probabil într-o pușcărie comunistă, ca mulți alții. Ajuns în țara tuturor posibilităților, s-a făcut remarcat în scurt timp ca biolog, descoperind ribozomii, structuri celulare esențiale în sinteza proteinelor. Ribozomii mai sunt cunoscuți în lumea științifică și drept „corpusculii Palade”. De fapt, Palade este considerat ca cel mai important biolog celular din istoria umanității. În 1961, la doar 49 de ani, Palade a fost ales membru „plin” al Academiei Americane de Științe. În 1974, după ce luase deja un teanc de medalii, diplome și premii, Palade a luat și premiul Nobel pentru fiziologie și medicină. I-a fost acordat fără concurență, pentru faptul că a pus bazele biologiei celulare moderne. Anul următor, România socialistă l-a ales și ea membru al Academiei, ca să se poată lăuda cu un savant de renume mondial. Unul pe bune, nu ca „tovarășa”.

Interpret al religiilor
Tot Statele Unite i-au deschis brațele unui alt ieșean, considerat cel mai mare specialist în istoria religiilor, după Mircea Eliade. Astfel, Ioan Petre Culianu, s-a născut într-o casă situată oleacă mai la deal de Bolta Rece, în 1950. La doar 22 de ani, a reușit să obțină plecarea în străinătate, cu bursă, la cursurile de vară din Perugia. Acolo a rămas, cerând azil politic. A dus o viață de câine vreo 12 ani, dar a scris enorm și și-a făcut un nume care l-a impresionat și pe Eliade. Acesta i-a aranjat să fie angajat conferențiar la Universitatea din Chicago, deși nici nu-și luase doctoratul. Și l-a dat un an mai târziu, președintele comisiei fiind același Eliade, cel care i-a și editat câteva cărți. Aceasta, deși în scrierile sale, Culianu a criticat dur legionarismul, pe care îl numea ironic „Garda de Lemn”, curent politic al cărui adept fusese Eliade în tinerețe. După moartea acestuia, ieșeanul Culianu a rămas cel mai important istoric și interpret al religiilor. Critic acerb al regimului comunist, ca și al celui pseudo-democratic instaurat în România după 1989, Culianu a militat pentru revenirea la monarhie și reîncoronarea regelui Mihai. În ultimii doi ani de viață, primea frecvent amenințări cu moartea. Pe acest fundal, la doar 41 de ani a fost împușcat în ceafă în toaleta universității la care preda. Asasinatul, care a șocat lumea universitară americană, a rămas neelucidat până azi. Cea mai bine documentată ipoteză, lansată de un scriitor american, sugerează că ar fi fost ucis de băieții noștri cu ochi albaștri.

Părintele biospeologiei
Fondator de știință a fost și un alt ieșean, Emil Racoviță. Născut într-o casă de pe actuala stradă Lascăr Catargiu, Racoviță și-a început școala sub îndrumarea lui Ion Creangă și a continuat-o sub cea a lui Grigore Cobălcescu, creatorul școlii românești de geologie. Racoviță a studiat dreptul în Franța, dar l-a pasionat biologia marină. De fapt, și-a luat docoratul la doar 28 de ani cu o teză redactată în urma observațiilor subacvatice făcute de el însuși. În 1897, a fost ales să participe la expediția științifică antarctică făcută de nava „Belgica”. Expediția a completat harta Antarcticii cu câteva insule, una fiind botezată de Racoviță cu numele de „Cobălcescu” și cunoștințele științifice ale lumii cu studii unice făcute de Racoviță asupra balenelor, pinguinilor și altor păsări antarctice. De altfel, balena cu cioc a fost descoperită chiar de Racoviță. La vârsta maturității științifice, în 1920, Racoviță a înființat la Cluj-Napoca primul institut de biospeologie din lume. Tot ce se știe astăzi despre viața din peșteri își are originea în studiile lui Racoviță făcute prin grotele României Mari. Pasionat de plaiurile românești și dornic să le facă cunoscute, Racoviță s-a dat peste cap pentru a obține fondarea, de către regele Carol II, a Oficiului Național de Turism, în 1936. Da, agenția turistică prin care v-ați făcut vacanțele în tinerețe e copilul de suflet al lui Racoviță. Venirea comuniștilor la putere era să-l coste viața pe Racoviță. A scăpat de pușcăria în care au fost aruncați mii de oameni de știință „burghezi” doar pentru că era prea cunoscut pe plan internațional. A fost însă pensionat forțat din Universitate. I s-a lăsat doar președinția onorifică a Institutului de Speologie pe care îl înființase. De ziua lui, în 1947, a avut un accident tragic. Invitații îl așteptau acasă, să-l sărbătorească. Plecând de la institut, a alunecat pe treptele acestuia și s-a lovit cu ceafa de muchia uneia. A murit după trei zile de comă.

Amanta regelui
După această listă onorabilă, vom mai pomeni doar un nume. Nu de alta, dar Iașul nu a dat doar personalități pozitive, ci și unele controversate. În 1895, undeva prin Târgu Cucu s-a născut fiica micului negustor evreu Nahum Grünberg, botezat ortodox sub numele de Nicolae și a evreicei Eliza Falk, botezată catolică, fostă dansatoare la Viena. O chema Elena și avea să intre în istorie sub numele de Elena Lupescu. În 1922, la doar un an de când se căsătorise cu prințesa Elena a Greciei, prințul moștenitor Carol al II-lea a remarcat-o pe Elena Lupescu, pe care și-a făcut-o amantă. Sincer, nu știm ce a găsit la ea. Elena a Greciei era mult mai frumoasă decât Elena Grünberg-Lupescu, dar te pui cu gusturile regale? Elena Lupescu avea să fie piaza rea a viitorului rege al României, făcând și desfăcând politica și afacerile țării timp de 10 ani cât a domnit Carol al II-lea. În 1940, l-a însoțit în exil, rămânându-i alături până la moarte. Ca să înțelegeți cam la ce nivel jucase ieșeanca noastră, spunem doar că guvernul legionar instaurat în 1940 i-a cerut oficial extrădarea din Spania, acuzând-o că s-ar fi aflat în spatele asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu. A scăpat și a murit de bătrânețe în Portugalia, în 1977. Carol al II-lea murise din 1953.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *