Acum patru ani, printre discursuri sforăitoare și drapele fluturânde, România aniversa 100 de ani de la Marea Unire. De atâta festivism, puțini au observat că din programul „Centenar”, menit să marcheze prin investiții concrete această unire, se alesese praful. În afară de eventualele panglici tăiate de autoritățile locale în numele unirii la investițiile terminate în 2018, nu s-a făcut nimic. Singura acțiune guvernamentală concretă făcută la Iași a fost împărțirea unor insigne cumpărate la kilogram și a unor steaguri tricolore celor născuți în 1918. Adică o acțiune de imagine ieftină și nimic mai mult. Dar nu-i problemă, că uite acuși e 24 ianuarie. Iar o să vină la Iași o liotă de politicieni care o să țină discursuri frumoase despre sacrificiile pe care le-a făcut Moldova și capitala sa pentru unirea de la 1859. Ar trebui să le spună totuși cineva că pentru ieșeni vorbele goale nu valorează mai mult decât hârtia A4 pe care sunt scrise.
Momente de consens
Anul ăsta nu va fi o cifră rotundă. Nu se fac nici 100, nici 150, nici 200 de ani de la unirea Moldovei cu Muntenia. Mai bine, pentru că în anii „rotunzi” vorbele goale se umflă și mai mult, și tot degeaba. Fiind însă vorba de 163 de ani, se poate discuta și rațional, pe așezate, moldovenește, în fața unui țoi de țuică. În 1990, germenii a ceea ce se numește acum „societate civilă” lansau așa-numita Proclamație de la Timișoara, prin care cereau asanarea morală a politicii, îndeosebi prin excluderea din structurile de decizie a foștilor nomenclaturiști. Nu s-a reușit asta, dar celebrul „punct 8” al proclamației mai apare și azi prin discursuri. Ideea a prins și a devenit un obiectiv clar asumat de o bună parte a societății civile, dar și de mulți politicieni. În 1995, Declarația de la Snagov era adoptată de toate partidele parlamentare, acestea declarându-și sprijinul față de obiectivul național de aderare la Uniunea Europeană. Aceeași unitate a fost manifestată și în privința altor obiective majore, precum aderarea la NATO. Deci, se poate ca toată lumea să accepte și să susțină o idee. Ce-ar fi dacă, în acest an, societatea civilă ar propune o „Proclamație de la Iași”, pe care să o impună politicienilor? Vreți voturi? Lăsați palavrele și angajați-vă că veți face următoarele: 1, 2, 3, 4 etc. Cinci puncte, nu mai multe, să le puteți ține minte și-n somn.
Nu doar pentru Iași
Și nu, nu ne gândim la obiective care să intereseze doar Iașul sau doar Moldova. Dacă ieșenii ar fi vrut asta, Unirea din 1859 nu ar fi existat. Dar vrem unire și în fapt, nu doar în vorbe? Vrem o țară „ca afară”? Păi, hai să o facem.
Triunghi echilateral
Pe vremea când cuvântul „autostradă” nu exista încă, regele Carol II trăgea niște linii pe harta României Mari, schițând viitoarele șosele care să unească provinciile românești. Regele era conștient că fără o unire fizică, fără căi de comunicații rapide, România nu putea rezista ca stat unitar. Sute de ani, Carpații separaseră țările române mai eficient decât ar fi făcut-o oceanul Pacific sau distanța Pământ – Lună dintr-un motiv simplu: sunt greu de trecut. Carol II își imagina un fel de triunghi echilateral, cu vârful în jos, unind aproximativ Iașul, Cluj-Napoca și Bucureștiul. A venit războiul, iar țara a avut alte priorități. După 50 de ani, comuniștii aveau și ei ideea unirii prin autostrăzi a celor trei provincii istorice. Traseele propuse pe vremea lui Ceaușescu nu difereau mult de cele imaginate pe vremea lui Carol II. Au mai trecut 40 de ani, iar dezideratul încă nu este realizat. Dar, cu toate procedurile noastre greoaie și cu tot talentul nostru deosebit de a cheltui mai mult decât e nevoie, nimic nu e mai realizabil decât trei drumuri expres sau autostrăzi care să lege Moldova de Ardeal, Ardealul de Muntenia și Muntenia de Moldova. Și care să străbată și munții când e cazul. Doi-trei ani sunt destui pentru studii și licitații. Încă vreo 4, pentru construirea propriu-zisă. Deci, un termen de 7 ani ar fi suficienți. Cel puțin, bulgarilor cu care ne tot comparăm le-a fost de ajuns.
Cuza a făcut reforma în doi ani
Că tot vorbeam de proceduri. La 1 ianuarie a intrat în vigoare o nouă reglementare, care interzice instituțiilor publice să mai ceară de la cetățeni copii după actele aflate la alte instituții. Ce nu s-a observat a fost faptul că legea este scrisă de fapt doar pe jumătate. Nu e vorba de toate instituțiile, ci doar de cele centrale. Dacă faci o cerere la un minister, da, n-o să ți se mai ceară tot soiul de alte hârțoage. Dar dacă te adresezi primăriei, cumpără-ți pantofi noi, că o să ai de alergat. De 30 de ani, reforma sistemului bugetar se face cu încetinitorul, în pași mărunți și lenți. În 1864, Cuza s-a apucat și el de reforme. În mai puțin de doi ani, adică până să fie obligat să abdice, treaba era gata. Nu, Cuza nu era supraom și nici nu a descoperit apa caldă sau roata. Era însă conștient că cele două jumătăți de țară pe care le conducea funcționau prost. Așa că a ras tot și a dat copy/paste ca tot românul. A croit sistemul bugetar după modelul francez din vremea lui. Iar sistemul a funcționat. Diferența e că francezii l-au mai adaptat la secolul XXI, noi nu. Dacă primul domn al țărilor române a putut face reforma sistemului bugetar în doi ani, de ce n-am putea-o noi face în trei? Un an de studiu al legislației franțuzești, iar doi ani pentru traducerea în română și punerea în aplicare.
Reorganizare pe noi principii
Prin 2012-2013, se dezbătea intens la noi reorganizarea administrativă a țării. Ne amintim cu drag că nu ne venea a crede că în sfârșit s-au prins și politicienii noștri că sistemul administrativ actual este prost. Într-o Uniune Europeană în care proiectele importante se fac la nivel regional, România este singurul stat în care regiunile nu există ca unitate administrativă. Județul e prea mic pentru a gestiona proiectul unei autostrăzi, de exemplu. Iar să aduni la aceeași masă pe toți președinții de consilii județene interesați de proiectul în cauză, iar ei să mai cadă și de acord, e curat SF. Ajunge unul să fie din alt partid decât ceilalți, iar proiectului i se poate pune cruce. La fel, și comunele sunt prea mici pentru a gestiona proiecte de anvergură. Vă imaginați o comună precum Drăgușeni sau Ciohorăni care să facă mai mult de o școală nouă sau o grădiniță? O aducțiune de apă sau de gaz, de exemplu? Ei bine, dezbaterea, ajunsă până în stadiul în care se discuta deja de proiectul de lege al reorganizării teritoriale, s-a blocat. Unde altundeva decât în problema maghiară? Proiectul prevedea ca blocul maghiarofon din centrul țării să fie spart între două regiuni, UDMR nu a fost de acord și gata. Beneficiile reorganizării administrative au fost uitate imediat în discuții sterile despre ținutul secuiesc, autonomie, separatism și alte prostii politicianiste. Ultima reorganizare administrativă majoră a României, aia din 1968, s-a făcut în câteva luni. Cu toate dezbaterile și certurile, cu toate problemele de implementare, credem că 5 ani ar fi mai mult decât suficienți pentru a putea crea structurile necesare unei Românii moderne și contemporane.
Modelul maghiar
Că tot ziceam de unguri. Din când în când, politicienii noștri sar în sus urlând că ungurii vor să ne fure Ardealul. L-ați auzit, desigur, și pe președintele Iohannis vorbind despre asta. Evident, cu toții uită că frontierele nu se schimbă așa de ușor în Europa de azi. Ce fac însă ungurii, jos pălăria pentru statul maghiar și rușine celui român, este să susțină intens minoritățile maghiare din țările vecine. Nu care cumva ca secuii să uite că sunt unguri. Mă rog, de fapt nu sunt unguri la origini, dar au fost maghiarizați, așa că nu mai contează. Ungaria acordă cu ușurință cetățenia etnicilor maghiari din alte țări, cum facem și noi în cazul românilor din teritoriile care ne-au aparținut până în 1940, adică Republica Moldova, Bucovina de Nord și Bugeac. Dar asemănările se opresc aici. Din 2015, Ungaria a demarat un program de susținere și financiară a ungurilor de peste granițe. În decurs de 5 ani, au susținut 6.045 proiecte ale autorităților locale din localitățile majoritar maghiare din România sau ale întreprinzătorilor care știu să ciripească în limba lui Petőfi Sándor. Nu cu sume mari, că nici Ungaria nu e cine știe cât de bogată, dar vreo 200 milioane de euro tot au investit în România, pentru ungurii lor. Cât a investit guvernul român în teritoriile românești de peste granițe? Nu mare lucru, în afara unor donații de carte sau a vreunui bust al lui Eminescu. Așteptăm de la etnicii români să rămână fideli patriei de suflet, dar nu spunem nimic când sârbii închid școlile românești din Valea Timocului sau când președintele ucrainean țipă că România a ocupat în 1918 Bucovina cu forța. Dacă tot vrem un popor unit și o țară ca afară, am putea să ne uităm peste gard, în Ungaria și să facem la fel.
Sănătatea și Educația, priorități strategice
Aminteam mai sus de Declarația de la Snagov, una dintre rarele ocazii de unitate arătate de clasa noastră politică. De fapt, e una dintre rarele ocazii în care toți liderii politici au semnat aceeași hârtie. Pentru că, declarativ, ei sunt de acord în multe privințe. Cu puține excepții, pe orice politician l-ai întreba, ar răspunde că sănătatea și învățământul reprezintă priorități naționale. E o declarație de bun-simț, în fond. Ce politician ar avea curajul să spună că îl doare la bască de sănătatea românilor, pentru că el se tratează la Viena? Sau că nu-l interesează educația, pentru că el se descurcă și cu patru clase, iar fiu-său învață în străinătate? Doar că vorbele zboară și nu lasă nimic în urmă. Dacă tot sunt de acord cu importanța celor două domenii, liderii noștri politici ar putea semna un pact național care să se refere la sănătate și învățământ. Să se adune la aceeași masă, să stabilească proiectele și măsurile prioritare pe termen mediu și lung în privința cărora au aceeași părere și să le treacă pe hârtie. Apoi, să semneze în josul lor, angajându-se că le vor aplica în următorii 15-20 de ani. N-au idei? Păi, se pot inspira de la alții, că nu ținem neapărat să fie originali. Le dăm și pontul. În 2020, cel mai performant sistem sanitar din Europa a fost considerat cel din Elveția. Pentru învățământ, Suedia. Succes la copiat, băieți!