„Esplanada Elisabeta”: ca un bastion medieval, încadrat de două scări monumentale cu balcoane de belvedere

Metropolis

Ieșeni prin naștere fiind, ne-a fost dintotdeauna greu să ne dăm seama ce îi impresionează atât de mult pe cei veniți pentru prima oară aici, de vorbesc despre „dulcele târg” doar la superlativ. Au rămas doar foarte puține urme din vechiul oraș, iar betoanele comuniste arată la fel pretutindeni. Case în stil art nouveau există oriunde în vechiul regat, iar într-un orășel precum Rădăuți sunt chiar mai multe decât în tot Iașul. N-avem ruine antice și nici castele medievale, cu zeci de tunuri pe zidurile crenelate. Și atunci? Probabil că farmecul Iașului constă pur și simplu în faptul că este „altfel”. Orice oraș are câte ceva unic. Când se adună însă mai multe lucruri, locuri și clădiri unice, orașul devine fermecător. Iar despre un loc fermecător, apărut din greșeală, vom vorbi și noi azi.

Materiale de construcții
Până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Iașul începea din Podu Roș și se termina pe la Fundație. Ceea ce numim noi acum „centrul istoric” era întreg orașul. Puține clădiri erau făcute din piatră, pentru că din singura carieră a orașului, dealul Repedea, se putea scoate doar un calcar prost și o gresie sfărâmicioasă. Cel mai apropiat loc din care se putea aduce o piatră bună de construcții se află tocmai la Deleni, dincolo de Hârlău. Până și boierii și negustorii se mulțumeau de obicei cu banala cărămidă. De asta, orașul nostru a fost toată istoria lui un târg al lutului și lemnului, singurele materiale aflate la îndemână.

„Teanc de clătite”
Orice sat moldovean are la marginea lui o buză de deal de unde se scoate lutul pentru chirpici și oale. Lutăria Iașului se afla și ea în marginea târgului, la Fundație. Probabil că nu i se spunea altfel decât „lutăria”. Azi se cheamă „Râpa Galbenă” și este unul dintre acele locuri unice care dau farmecul Iașului. Mai știți vreo construcție similară altundeva în țară?
Cel mai probabil, actuala Râpă Galbenă a fost ales ca loc de extracție a lutului pentru că era aproape de ulița olarilor, situate prin zona Pieței Unirii. În plus, numeroasele izvoare care coboară Copoul și care sunt astăzi preluate de canalizarea de la Fundație, își făceau acum sute de ani loc printre straturile de argilă. Geologic, zona arăta ca un teanc de clătite, făcând lutul ușor de scos.

Modernizarea orașului
Pe la începutul secolului al XIX-lea, lutăria Iașului făcea parte din moșia clucerului Ioniță Gane, care începea de la Fundație și mergea spre vest, de-a stânga uliței Păcurarilor, până în actualul cartier Canta. Din acel Ioniță Gane se trăgea și Nicolae Gane. Lui Gane, care cu cele cinci mandate ale sale a fost cel mai „longeviv” primar al Iașului, i se datorează o bună parte din efortul de modernizare a Iașului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. El a adus apa de la Timișești, a construit Teatrul Național, a făcut uzina electrică pentru viitoarele tramvaie… și a dăruit Iașului Râpa Galbenă.

Arhitect italian
Pe la anii 1890, să fii primarul vechii capitale a Moldovei era o onoare pentru care deținătorul vremelnic al funcției se simțea dator să dea totul. Așa a făcut și Gane. A cedat orașului bucata de moșie ce se învecina cu gara și cu antrepozitele numite acum Vama Veche. Oricum era o zonă mocirloasă care nu-i folosea la nimic. Directorul tehnic al Primăriei Iași, un francez, a făcut planurile de asanare a noului teren al orașului. Pentru amenajarea actualei esplanade, Râpa Galbenă, Gane a apelat la Iginio Vignali, un arhitect italian stabilit împreună cu frate-său, Fantoli la București, unde alături de compatriotul lor Enrico Gambara deveniseră trei dintre cei mai importanți antreprenori de construcții. Iginio Vignali era căsătorit cu o fată din familia boierească moldoveană Tuduri, înrudiți cu familiile Gane și Negruzzi. Fiind rude prin alianță, Vignali a acceptat contractul propus de Gane și s-a pus pe treabă. Rezultatul îl știți prea bine: un zid ce reproduce arhitectura unui bastion medieval, încadrat de două scări monumentale cu balcoane de belvedere.

Una dintre marile atracții
Istoria este ingrată, și așa a fost și cu Gane. El a cedat terenul necesar și a contractat lucrarea. Aceasta a fost realizată în timpul mandatului de primar al lui Alexandru Bădărău, iar panglica inaugurală a fost tăiată de Constantin Pennescu, care a botezat-o „Esplanada Elisabeta”, după numele reginei de atunci a României. Pennescu nu a fost totuși un simplu profitor. În cadrul lucrărilor la esplanadă, a dispus și amenajarea unei grădini publice pe partea dreaptă a străzii Ferdinand ce ducea spre Gară, pe locul unde se află acum clădirile clubului CFR. Așa cum se vede din cărțile poștale ale epocii, priveliștea din vârful esplanadei era splendidă. Nu degeaba esplanada Elisabeta a devenit în scurt timp una dintre marile atracții ale Iașului. Se afla în continuarea străzii Lăpușneanu, principala promenadă a orașului. Chiar în vârful esplanadei era construit hotelul Bejan, iar în imediata apropiere, hotelurile Binder și d’Angleterre. La doi pași se afla Jockey Club, locul preferat de întâlnire a tinerilor de familie bună.

Nu știm cum s-a simțit Nicolae Gane văzându-și creația inagurată de altcineva sau dacă s-a plimbat vreodată prin grădina publică amenajată pe fosta lui moșie. Dar credem că avea sufletul prea dedicat Iașului pentru a-și face inimă rea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *