Vorbeam noi deunăzi de proiectele care ar fi schimbat fața Iașului dacă ar fi fost puse în practică. Mai o pasarelă Centru – Tătărași, mai altul de pe Musicescu spre Gară și altele asemenea. Mai nou, se tot vorbește ba de un spital de urgențe, ba de o polivalentă cu 17.000 de locuri, ba chiar și un traseu de Formula 1. Deh, fiecare epocă își are marotele sale și la fiecare campanie electorală se rostogolesc mereu aceleași proiecte, fără ca din patru în patru ani să se avanseze cu ceva. Până acum, n-am auzit pe nimeni să spună că dacă în patru ani nu termină proiectul X, își va da demisia și va renunța la viața politică. Totuși, e chiar așa de greu să propui proiecte mai mici, dar realizabile, astfel încât să rezolvi efectiv o problemă a ieșenilor? Nu e rea ideea unei mega-săli polivalente, dar câți copii care bat mingea printre blocuri vor ajunge să se joace efectiv acolo? Dai cu tunul prin ditamai municipiul după un banal teren de fotbal sintetic, de a ajuns comuna Miroslava să-și umfle bugetul cu banii ieșenilor, pentru că are așa ceva.
Și bătătoarele erau planificate
Cât erau ei de absurzi, comuniștii aveau totuși unele idei de bun-simț. În orice oraș e nevoie de o librărie la X mii de locuitori, de o alimentară la Y mii și de un teren de fotbal la Z mii de oameni. Până și banalele bătătoare de covoare din spatele blocurilor erau făcute tot planificat: câte unul obligatoriu la un bloc de 10 etaje, unul la două-trei blocuri pentru cele cu patru etaje. Cam așa e și cu terenurile de sport. Dacă vrei să ai o populație cât de cât sănătoasă, trebuie să asiguri spațiile și dotările necesare, la o distanță rezonabilă pentru un acces facil. Oare chiar nu se poate face așa ceva?
Mega-investiție
Acum câțiva ani, la Cluj-Napoca s-a demarat proiectul unei baze sportive municipale. Niște bani de la Primărie, alții de la Consiliul Județean, iar grosul de la Compania Națională de Investiții. S-au cheltuit 20 milioane de lei, bani cu care s-a amenajat o bază sportivă pe 9,4 ha, în cartierul mărginaș Gheorghieni. Un fel de Bucium, Păcurari sau Cicoarei de la noi. Rezultatul a constat în trei terenuri sintetice de fotbal, trei de tenis, două de badminton, două de baschet, două de volei pe nisip, opt piste de popice, opt mese de tenis de masă, pistă de biciclete, de alergare, teren de paintball, pistă de role viteză, zonă de cățărări, altă zonă de fitness, una rezervată pensionarilor și spații de joacă pentru preșcolari. Programul în timpul verii e până la ora 23.00, inclusiv în weekend. Iarna se închide la 20.00, cu excepția weekendului, când e deschis până la 21.00. Normal, că lumea merge să facă sport mai ales la sfârșitul săptămânii.
Fără logică
S-a încercat așa ceva și la Iași, la Ciric, dar știți prea bine ce a ieșit. Dotările sportive de la Ciric sunt aproape pustii. Sunt puține și greu accesibile. Firesc, pentru un proiect făcut pe genunchi, cum s-a nimerit, numai să se spargă niște bani europeni. Am vrut într-o zi să jucăm un ping-pong și a fost o poveste întreagă. Am umblat de ne-am plictisit până am găsit sala. Era încuiată, iar paznicul umbla prin alte părți, că era weekend și păzea mai multe locuri. L-am găsit, i-am dat banul pentru o oră și am lăsat totul baltă după 30 de minute. Sala era construită pe principiul unei sere. Afară erau 30 de grade, iar înăuntru peste 40.
Exemple la Miroslava și Lețcani
Culmea e că amenajarea unei săli de sport de dimensiuni reduse, pentru necesitățile unui cartier poate fi făcută aproape bătând din palme. Cea de la Miroslava, unde se poate juca fotbal, volei și baschet, a costat cu tot cu tribune, vreo 800.000 de euro. Baza de la Lețcani, cu mai puține pretenții, dar având totuși vestiare și instalație de nocturnă, aproape o jumătate de milion de lei. Conform standardelor de cost aprobate de Guvern în 2010 și care au fost valabile până prin septembrie anul trecut, prețul unei săli de sport de nivel competițional, cu un singur teren, dar cu dotările necesare pentru handbal, baschet, volei, tenis de câmp, tenis de masă și gimnastică se ridică la 665.000 de euro.
Costuri suportabile
Un set de aparate de fitness de exterior, cum sunt cele instalate în parcul Expoziției poate fi achiziționat cu vreo 10.000 de euro, inclusiv TVA. De fapt, de banii ăștia cumperi de vreo două ori mai multe aparate decât în Copou. Un teren de minifotbal, acoperit cu prelată și dotat cu nocturnă și tribune, costă cam 100.000 de euro. Unul de baschet, cam la jumătate din sumă. O masă de ping-pong de exterior, profesională, nu depășește 1.000 de euro. Pe scurt, cu 200.000 de euro poți construi o adevărată bază sportivă, cu care să acoperi necesitățile de joacă și relaxare a copiilor și tinerilor dintr-un întreg cartier. Și nu trebuie să sacrifici mai mult de 3-4.000 mp de teren. Hai, să zicem, o jumătate de hectar, ca să mai încapă și o pistă de alergări. Cu 6-7 astfel de mini-complexuri sportive, ai rezolvat tot orașul, în decurs de un an sau doi. De ce totuși nu s-a apucat nimeni de așa ceva? Programul municipal „sport în cartiere” ar fi fost ideal pentru așa ceva.
Un „dog park”
Dar parcă numai sportul pentru toți e o problemă care poate fi rezolvată rapid și ieftin? Mii de ieșeni au câini. Cel mai bun prieten al omului este un animal care are nevoie de plimbări zilnice. Nu e pisică, să-l înveți cu litiera. Or, legea nu-ți permite să-ți scoți patrupedul pe stradă fără botniță și lesă. Iar hotărârile consiliului nostru local interzic accesul cu biciclete sau câini în parcuri. Și atunci? În general, stăpânii își scot câinii pe stradă cu lesă și-i lasă să-și facă necesitățile pe lângă copaci, dacă nu chiar în mijlocul drumului. Pentru plimbări mai serioase, câinii sunt scoși în parcuri cu riscul de a încasa vreo amendă sau de a se certa cu părinții care-și simt copiii puși în pericol. Oare nici asta nu se poate face? Ba da, dar s-ar părea că nu la Iași. Un „dog park” a fost deschis recent la Deva. Altul, la Alba Iulia. În ambele cazuri, a fost vorba de revitalizarea urbană a unor terenuri virane. Termenii sunt prea pretențioși. Ce s-a făcut a fost să se ia un maidan de jumătate de hectar, în primul caz din spatele unui supermarket, iar în cel din Alba Iulia, într-o râpă unde nu se putea construi nimic. Tarlaua în cauză a fost împrejmuită, iar în interior au fost presărate câteva piese de mobilier cu specific canin: niște rampe din câteva scânduri, un cauciuc de tractor atârnat de niște suporturi ca patrupedele să aibă prin ce sări, un tunel de plastic, să aibă prin ce se strecura. Chestii banale pe care le poate face orice meseriaș din ce are la îndemână dacă îi dai de-o țuică. Poate o fi prea scumpă țuica pentru primăria noastră, mai știi?