Domnule rector al UMF, refaceți și casa Veronicăi Micle!

Reflector

Cam pe oricine ai întreba unde a locuit Veronica Micle, femeia care l-a inspirat pe marele nostru concitadin Mihai Eminescu, îți va răspunde aproape fără să clipească: în Bucium. Care ieșean nu știe unde se află Plopii fără Soț? Și care nu știe că celebra poezie a lui Eminescu a fost scrisă cu gândul la dulcea lui doamnă, Veronica? Și totuși… Într-o versiune mai veche, poezia lui Eminescu începe cu „Pe lângă casa din arini…”, iar în alta, „Pe lângă casa dintre tei…”, iar în zona aceea din Bucium nu sunt nici tei, nici arini. E drept, Eminescu se uita după iubita lui, așa că îl cam durea la bască ce copaci erau ăia pe unde se ascundea. Iar când scria, încerca o mulțime de variante până să se hotărască la vreuna. „Preafrumoasa fată” din Luceafărul a fost ba „un bobocel de fată”, ba „un ghiocel de fată”, ba „vlăstărel”, „dalie”, „gangure”, „pasere”, „cănăraș”, „giuvaer”, ba chiar și „un cărăbuș de fată”. Ia, ziceți-i iubitei că seamănă cu un cărăbuș, să vedeți ce poșetă vă luați peste cap! Deci, nu se poate pune bază pe Eminescu în privința preciziei unei descrieri. Și totuși, cum stă treaba cu Micle? Unde a locuit? Se mai păstrează vreo urmă de-atunci?

În această casă au locuit Ștefan și Veronica Micle între anii 1876-1879. Veronica și Mihai Eminescu obișnuiau să se odihnească sub crengile secularului stejar, și el încă în picioare

De fapt e Ana Câmpeanu
Țăran ardelean sărac la origini, Ștefan Micle a muncit în draci pentru a se ridica. La 39 de ani a devenit profesor la Academia Mihăileană de la Iași, predând până la sfârșitul vieții fizică și chimie. Timp de 8 ani, a fost chiar și rector al Universității din Iași. La 47 de ani s-a însurat cu o puștoaică de 14 ani, Ana Câmpeanu, tot ardeleancă, fiică de cizmar. Acea Ana Câmpeanu avea să fie iubita lui Eminescu, scriind ea însăși poezii, sub pseudonimul Veronica. Diferența de 30 de ani între vârstele celor doi soți însemna mult pentru o fată tânără și frumoasă, așa că a urmat ce știm: mai un Eminescu, mai un Caragiale…

Mai multe locuințe
La Iași, soții Micle s-au tot mutat, cum s-ar zice, ca țiganul cu cortul, dintr-un loc într-altul. Nimeni nu știe de fapt pe unde au stat. Sau pe unde nu au stat. Diversele locuințe ale soților Micle sunt cunoscute prin faptul că de îndată ce aceștia se mutau undeva, își schimba și Eminescu traseul plimbărilor. La Iași sunt cunoscute numeroase domicilii ale lui Ștefan Micle și ale soției lui. Cei doi au locuit și în Bucium, într-adevăr, dar cel mai mult au stat prin actuala zonă centrală a Iașului. Au locuit pe actuala stradă Petru Rareș. Au stat pe strada Butu, actuala Nicolae Gane, unde o placă memorială menționează prezența lor. De altfel, aici avea să-l și cunoască Veronica pe Eminescu, la una dintre seratele literare pe care le organiza. Serate care erau chiar animate în lipsa soțului, ocupat cu slujba de la Universitate. Soții Micle au mai stat și pe strada Humpel, actuala Teodor Burada, vecini cu celebrul actor Matei Millo. Într-un final, după ce a mai prins cheag, cum se zice, rectorul Micle și-a cumpărat o casă tot în apropierea Universității, care pe atunci funcționa în casa Calimah-Ghika de pe Ulița Goliei. Fostul sediu al PNȚ-CD de pe Cuza Vodă, la intersecția cu Enescu și Armeană, ca să vorbim în termeni contemporani.

Ascunsă printre blocuri
Casa pe care și-a cumpărat-o Micle se află încă ceva mai la vale de Muzeul de Științe Naturale, pitită printre blocurile construite acolo la începutul anilor ’80. Comuniștii aveau obiceiul să „ascundă” bisericile printre blocuri, pentru a nu strica fața orașului modern. Așa s-a întâmplat cu biserica Sf. Dimitrie Balș, înghesuită după blocurile de pe bulevardul Ștefan cel Mare sau cu Nașterea Domnului-Talpalari, greu de văzut lângă fostul cinematograf „Victoria”. Asta înțelegem, că doar regimul comunist era ateu. Nu înțelegem însă de ce să ascunzi o frumusețe de casă cum este cea a lui Ștefan Micle. Cu atât mai puțin cu cât povestea casei se împletește cu cea a iubirii dintre Eminescu și Veronica. În fața casei se află un stejar, bătrân de vreo 300 de ani la vremea aceea, sub care se afla o bancă. Pe acea bancă se așeza Eminescu, chipurile pentru a se odihni în cursul unei plimbări. Ca un făcut, ajungea acolo doar după ce Ștefan Micle pleca la Universitate. Stătea Eminescu, se odihnea și aștepta să apară la geam chipul iubit al Veronicăi. Uneori, în loc să o vadă pe Veronica pe fereastră, îl vedea pe Caragiale, care i-o luase înainte, dar asta e altă poveste.

Acum e biblioteca UMF
După cum spuneam, casa există, neștiută de nimeni în afara localnicilor și a studenților de la UMF. Aceasta pentru că vechiul cuib al iubirii adăpostește acum biblioteca universității. E o casă mare, cu etaj, construită temeinic. Nu are o arhitectură extraordinară, nici acele arabescuri de stucaturi Art Nouveau specifice Iașului vechi. Poate că rolul de bibliotecă este cel mai nimerit pentru fosta locuință a unui rector de universitate. Ce nu înțelegem însă e halul în care este lăsată, aproape părăsită, această casă. Acoperișul ruginit, tâmplăria scorojită, pereții la fel, mucegai pe toate colțurile, pe unde jgheaburile acoperișului lasă apa să se scurgă pe ziduri. Anunțuri scoase la imprimantă pe foi A4 lipite în geamuri. Un soi de verande realizate din tablă, și ele jenant de sumbre, se potrivesc ca nuca în perete cu restul ansamblului. Totul, închis cu un lacăt cât plosca, made in China.

Bani au, voință le mai trebuie
UMF are bani de nu mai știe ce la ce să-i folosească. A avut bani să cumpere blocul-turn al sediului Universității „Petre Andrei”. A avut bani să renoveze sediul Institutului de Anatomie, clădirea Farmaciei din Piața Națiunii, fosta casă Mavrocordat de pe Săulescu și câte altele. De ce s-or fi zgârcit taman la sediul bibliotecii, prin care intră măcar o dată orice student medicinist? Ne gândim mai ales la cât de sensibilă a fost întotdeauna conducerea UMF la aspectele ce țin de imaginea publică. La UMF învață peste 2.300 de studenți străini, peste jumătate dintre ei fiind francezi sau israelieni, adică proveniți din țări în care respectul față de trecut și patrimoniu este dus la cote aproape de paroxism. Oare cu ce părere pleacă aceștia acasă după ce-și iau diploma? Cam ce povestesc despre Iașul nostru și despre grija noastră față de trecut și de locurile pe unde a trecut poetul nostru național pe care îl sărbătorim în fiecare an de câteva ori?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *