Al doilea război mondial: bombardamentele care au mutilat Iașul

Metropolis

Acum doi ani, inimile tuturor românilor bubuiau de patriotism, aducându-și aminte cum au făcut strămoșii noștri România Mare la 1918. Bubuiau și inimile polonezilor, lituanienilor, letonilor, estonilor, cehilor, slovacilor sau sârbilor, care tot la 1918 și-au împlinit visul de libertate sau de mărire. Finlandezii s-au bucurat în stilul lor taciturn cu un an mai devreme, dar asta e altă discuție. Au bubuit și inimile noastre de ieșeni, mai ales că toți policienii care s-au perindat pe aici nu au uitat să menționeze rolul jucat de capitala de război a României, Iașul și sacrificiile făcute de orașul nostru, din nou, pentru cauza națională. N-a fost prima oară când s-a vorbit despre asta. S-a vorbit în 2016, la 100 de ani de la intrarea României în primul război mondial, s-a vorbit în 2017, la 100 de ani de la bătălia de la Mărășești și poate se va vorbi și la anul, cu ocazia centenarului de la reforma agrară. N-am auzit însă vorbindu-se despre alt episod din istoria Iașului nostru: al doilea război mondial care ne-a găsit iar în linia întâi.

În prag de război
Aniversarea a 20 de ani de la Marea Unire s-a desfășurat într-o atmosferă umbrită de evenimentele internaționale, dar și de cele din imediata apropiere a României. În 1938, Germania ocupase Austria și zona vestică, puternic fortificată a Cehoslovaciei, una dintre aliatele României. Încurajată, Ungaria a smuls și ea o bucată din sudul Cehoslovaciei și își intensificase propaganda în favoarea unei revizuiri a tratatelor de pace de la sfârșitul primului război mondial. Ținta evidentă era Ardealul. În est, incidentele de graniță provocate de URSS pe Nistru se țineau lanț. Se agita până și Bulgaria. Anul 1939 a fost și mai negru. În martie, Germania ocupă Cehia și înființează un stat satelit slovac. Italia ocupă Albania în aprilie. Iar la 1 septembrie, începea ceea ce cunoaștem acum drept al doilea război mondial, prin atacul german împotriva Poloniei. România era ea însăși în prag de război.

Tezaurul polonez
Tratatul de prietenie cu Polonia prevedea obligația reciprocă de a intra în război în cazul unui atac sovietic. La 1 septembrie atacaseră însă nemții. Dar pe 17 septembrie, Polonia este atacată și de URSS, iar armata română este mobilizată. Nu am intrat în război împotriva URSS, pentru că riscam să luptăm și împotriva Germaniei, ceea ce ar fi fost o sinucidere. Nici polonezii nu au cerut ajutor, conștienți fiind de situația noastră ingrată. I-am ajutat cum am putut. Aurul tezaurului polonez a fost adus în România. O parte am păstrat-o până la sfârșitul războiului. Restul a plecat mai departe, spre Marea Britanie. Președintele polonez, Ignacy Moscicki a fost cazat în secret pe domeniul regal de la Bicaz, până a putut pleca spre Elveția. Cam 100.000 de refugiați polonezi, civili și militari, au fost încartiruiți în Moldova. Zona de vest a județului nostru, până la linia Hârlău-Cotnari-Târgu Frumos, a făcut parte din Sectorul II. Puternica comunitate poloneză locală, concentrată mai ales în Pașcani și Iași, a organizat colecte și baluri de binefacere în folosul refugiaților, iar ieșenii au participat cu entuziasm.

Coloane de refugiați
Anul 1940 a adus ce știm cu toții. Pe 26 iunie, URSS somează România să evacueze Basarabia și Bucovina de Nord, în decurs de trei zile, până pe 28. Trupele rusești au intrat însă în Basarabia imediat. Pe 28 erau deja pe malul Prutului. Dinspre Sculeni se scurgeau spre Iași lungi coloane de refugiați și de soldați dezarmați. Pe tot drumul, fuseseră supuși batjocurii bolșevicilor, care se dedaseră la cele mai de neimaginat cruzimi. În pământul Basarabiei aveau să fie săpate sute de gropi comune în care au fost aruncați cei uciși de bolșevici. Unii, îngropați de vii.

În prima linie
În total, se estimează că aproximativ 100.000 de basarabeni au urmat armata română în retragere, exodul continuând până în luna august. Printre refugiați s-a numărat și un neamț din Rîșcani, Eduard Köhler, pe atunci tată a patru copii. Avea să aibă în total opt. Al șaptelea, născut în 1943 în Polonia ocupată de nemți, a fost botezat Horst. În 2004 avea să devină președintele Germaniei. Sosirea trupelor sovietice pe Prut și refugiul basarabenilor au însemnat practic intrarea Iașului în prima linie a viitorului război. Tensiunea provocată de noua graniță aflată la doar 22 km, disperarea ieșenilor la vederea miilor de refugiați care-i umpleau din nou străzile ca în 1916 și poveștile înfiorătoare care veneau de peste Prut trebuiau să se descarce cumva. Așa a început tragica perioadă a răzbunării îndreptate împotriva evreilor.

Cruzimi de nedescris
Afectați direct de numeroasele legi antisemite adoptate în România începând cu 1934, evreii basarabeni au întâmpinat în general cu bunăvoință ocupația sovietică. Unii chiar s-au alăturat soldaților ruși în cruzimile îndreptate împotriva românilor. Iar de aici până la răzbunarea împotriva tuturor evreilor nu a mai fost decât un pas, care a fost făcut cu ușurință. Rapoartele militare și ale Siguranței, SRI-ul de atunci, sunt pline de astfel de relatări. Pe 2 iulie 1940, în gara Scânteia, doi soldați evrei au fost bătuți de colegii lor români și aruncați din tren. Pe 1 și 2 iulie, pe distanța Verești – Pașcani au fost aruncați din tren 14 evrei. Un vagon cu refugiați evrei ce se îndreptau spre Basarabia, atașat la trenul București – Iași a fost atacat cu focuri de armă, fiind uciși trei oameni. Pe 2 iulie, evreii dintr-un vagon de pe relația Galați – Iași au fost bătuți la Grajduri și Bârnova. În Iași, pe 1 iulie au fost distruse case ale unor evrei. Pe 3 iulie, soldați români au jefuit o prăvălie evreiască din Iași. Iar astfel de exemple sunt cu zecile. Violențele au atins apogeul pe 3 iulie, când fusese declarată zi de doliu național în amintirea Basarabiei.

Au distrus statuia
Pierderea Ardealului de nord-vest pe 30 august, abdicarea regelui Carol II pe 6 septembrie, venirea la putere a legionarilor și a lui Ion Antonescu în aceeași zi, pierderea sudului Dobrogei către Bulgaria petrecută pe 7 septembrie au pus capac unei veri îngrozitoare. Iar Iașului nu aveau să-i mai fie sortite zile liniștite ani buni. Dacă ne-am putea întoarce în timp în acea toamnă a anului 1940, ne-am îngrozi. Pe străzi patrulau membri ai poliției legionare, angajați oficial ca auxiliari ai poliției oficiale, dar care își foloseau puterea pentru a jefui, ucide și distruge. La începutul lunii noiembrie, sociologul Petre Andrei se sinucide pentru a nu fi „arestat” de poliția legionară. Era evreu. Dar nu doar evreii aveau de suferit. În aceeași lună, legionarii demolează statuia lui Gheorghe Mârzescu, primarul-erou al Iașului din primul război mondial. Era un monument splendid, situat în piațeta dintre Hotel Continental și actualul restaurant Select. Vina lui Mârzescu? Fusese și ministru al justiției, calitate în care promovase o lege care interzicea formațiunile extremiste. Vizați fuseseră comuniștii și legionarii. Iar legionarii se răzbunau acum, pe memoria celui pe care îl urau. „Norocul” lui Mârzescu a fost că murise de timpuriu, la doar 50 de ani, în 1926. Altfel, probabil ar fi fost ucis și el.

Bombardamente
Intrarea României în războiul antisovietic, pe 22 iunie 1941 a adus și primele jertfe de sânge printre ieșeni. Pe 24 iunie, Iașul este bombardat de aviația sovietică. Aceasta nu vizase obiective militare, ci exclusiv civile, provocând câteva zeci de morți. Cele mai afectate zone au fost centrul, Păcurariul și bulevardul Ferdinand, actuala stradă a Gării. Un nou bombardament, pe 26 iunie, a vizat Piața Unirii, Lăpușneanu, Copoul și zona Halei, iar atacurile aeriene aveau să continue până la sfârșitul lui iulie, când frontul ajunsese pe Nistru. În acest context trebuie văzut și tragicul Pogrom de la Iași, din 27-29 iunie 1941. Din nou, ieșenii s-au îndreptat asupra celor mai la îndemână „dușmani”, evreii, chiar dacă tocmai evreii fuseseră cel mai greu încercați de bombardamentele rusești.

Lung șir de bordeluri
Următorii doi ani au trecut cumva în liniște. Frontul era departe, iar Iașul se aruncase într-o febră a vieții cum nu mai cunoscuse din primul război. Balurile se țineau lanț, iar petrecăreții umpleau cluburile de noapte, în frunte cu Jockey Clubul ce se afla între Biblioteca Centrală și actuala Casă a Studenților. Majoritatea hotelurilor înlesneau practicarea celei mai vechi meserii din lume, legală pe atunci. Bulevardul Ferdinand era practic un lung șir de bordeluri și crâșme, ce se încheia la Râpa Galbenă cu hotelurile Bejan și Coroana, cele mai cunoscute pentru vivandierele ce-și făceau veacul printre soldații veniți în permisie. Pe fundalul veseliei, se auzeau știrile de pe front, transmise de Radio Iași, înființat pe 22 iunie 1941, pe Lascăr Catargi. Poate nu întâmplător, funcționa în casa în care locuise în primul război prim-ministrul Ionel Brătianu.

Evacuarea orașului
Viața intensă tipică războiului avea să se încheie în 1943, când frontul devenea periculos de apropiat. Iașul începe să fie evacuat, treptat. Școala de Fii de Militari din Copou, unde învățase și Carol II, a fost mutată în Banat. La fel, Universitatea. În februarie 1944, sovieticii ne împinseseră înapoi pe Nistru. În martie, jumătatea nordică a Basarabiei, Bucovina și nordul Moldovei erau ocupate de ruși. Iașul devenea oraș de front, linia tranșeelor plecând de la Stânca Roznovanu și mergând spre Popricani, Horlești, Românești, Târgu Frumos și Valea Seacă. Târgu Frumos este ocupat temporar de ruși, dar eliberat de un puternic contraatac româno-german, iar frontul părea să se stabilizeze. La jumătatea lui martie, autoritățile decid evacuarea orașului, iar Iașul devine zonă militară. Toate instituțiile, autoritățile, școlile și întreprinderile se evacuau imediat, cu tot cu angajați. Ieșenii erau îndemnați să ceară buletine de evacuare și repartiții. Pe 27 martie, rușii ating Jijia, iar exodul se intensifică, îngreunat și de miile de noi refugiați din Basarabia. Printre ei și cunoscuta actriță Stela Popescu. Pe 31 martie, din gara Iași pleca pentru ultima oară acceleratul Iași – București. Orașul rămânea sub tirul artilieriei și sub bombardamentele aeriene. Din cei 110.000 de oameni, cât era populația orașului în 1940, mai rămăseră pe loc vreo 50.000. Începea coșmarul, întrerupt când și când de licăriri de speranță.

Lecție în academie
În două rânduri, în aprilie și în mai, rușii încearcă să rupă frontul, pe la Podu Iloaiei. Au fost opriți de rezistența dârză a românilor și de contraatacurile blindatelor germane. Cele două bătălii de la Târgu Frumos lipsesc din manualele noastre de istorie, dar sunt studiate în academiile militare americane, ca exemple ale felului în care o apărare elastică poate bloca ofensiva unei armate mult superioare numeric și material. Rușii au pierdut 350 de tancuri. Nemții avuseseră de toate, doar 70. Ca răzbunare, avioanele rusești bombardează Iașul. Îi ajută și americanii, care în noaptea de 5 spre 6 iunie 1944 spulberă Copoul, unde erau concentrate trupele și comandamentul german de apărare a orașului.

Ruine fumegânde
Pe 20 august, un nou bombardament schimbă fața Iașului. Din Păcurari nu mai rămân decât ruine fumegânde. Centrul este și el nimicit. Arde internatul Liceului „Negruzzi”. Din actualul Muzeu al Unirii rămân doar câțiva pereți întregi, iar din jumătatea estică a clădirii nu mai rămân decât temeliile. La fel s-a întâmplat cu Universitatea, BCU sau Jockey Clubul. Casele Motăș, peste drum de Palatul Braunstein, abia refăcute după bombardamentul din 1941, sunt nimicite. Mai la deal, berăria Luther, care vindea bere făcută la București de viitoarea fabrică Grivița, Gambrinus de azi, dispare în flăcări. La fel, Loteria Băncii Gheorghe Stănoiu, cofetăria Streit, mai la deal și toate magazinele din zonă. De fapt, toată Piața Unirii avea să rămână mult timp un teren viran. În acea zi, Iașul a pierdut 1.822 de clădiri, distruse complet. Din tot orașul dinainte de război, doar o treime mai stătea în picioare.

Orașul, prăbușit
După 5 ore de bombardament și pregătire de artilerie, rușii atacă prin Copou și Păcurari, năvălind în orașul propriu-zis la ora 11.00. Un contraatac german îi oprește spre seară și chiar recucerește Copou. A doua zi însă, atacul reîncepe. Nemții încearcă să reziste în Nicolina, la sud de Bahlui, Podu Roș fiind deja distrus de bombardamentele sovietice. Pe dealul Cetățuia, nemții rezistă până la sfârșitul zilei de 22 august, când ultimii apărători ai Iașului se retrag în dezordine pe linia Voinești-Ciurea-Păun, așa-numita linie defensivă Traian. Tăvălugul sovietic îi mătură și de aici. Iașul se prăbușea în flăcări și fum. În afara soldaților, peste 5.000 de civili muriseră în trei zile sub bombe sau uciși de soldații sovietici biruitori, puși pe jaf. În urma lor, începea lungul și durerosul drum al reconstrucției, ce avea să se încheie abia prin 1960.

„Am ajuns la Iaşi seara, după ce se întunecase, şi am coborât cu inima strânsă în gara improvizată din capătul Păcurarilor, unde mă aştepta o maşină. M-am aşezat în faţă, să văd, după o dureroasă despărţire, oraşul copilăriei, al tinereţii şi al amintirilor mele. Dar nu se vedea nimic. Strada Păcurarilor nu era decât un lung şir de ruine, profilate pe cerul nopţii de noiembrie. Ici şi colo, prin câte un fund de curte, pâlpâia o lumină săracă, — lampă chioară sau căpeţel de lumânare. De la un capăt la celălalt al străzii, nici un om, nici un vehicul, beznă. Iaşul semăna cu un oraş dezgropat, care-şi încheiase viaţa de milenii. Părea că mă întreabă: Cine eşti şi ce cauţi pe-aici? Prin grădinile Copoului şi Păcurarilor, la Leţcani şi la Breazu, se înălţau pâlcuri de cruci, unele umbrite de-o cască, veghind proaspetele cimitire cu gropi comune şi movile de trupuri”, Otilia Cazimir, întoarsă în Iași după două luni de la catastrofa lunii august

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *