Serial IEȘEANUL, 30 de ani de la Revoluție. Simbolurile comunismului: peștele de sticlă, Trabantul, lampa cu gaz

Pe când eram copii, imediat după 1989, ne fascinau consignațiile. Nu ne venea a crede câte lucruri se pot cumpăra dintr-o magherniță cât un dormitor. Zeci de variante de sucuri, zeci de tipuri de biscuți, țigări de tot soiul și așa mai departe. Pentru un copil obișnuit cu trei sortimente de bomboane, cinci de biscuiți și două de gumă de mestecat, Vestul ajungea în Iași, via Turcia, cu o varietate de nedescris. N-aveam bani să cumpărăm decât puține lucruri din cele două consignații de la parter, dar stăteam îndelung în fața vitrinelor, ca să ne clătim ochii. De fapt, în cenușiul anilor ’80, sărăcia generală era accentuată de lipsa de varietate. Aveai bani, dar n-aveai ce să faci cu ei, cum se zice. Ce să cumperi? Cu greu puteai ieși în evidență față de vecini. Azi, simbolul succesului social constă într-o vilă cu două etaje și un BMW. Dar atunci? Ne propunem ca azi să ne amintim împreună de puținele lucruri care ne colorau viața în cenușiul comunist.

Calitate minimă
Pe tot parcursul existenței lor, regimurile comuniste s-au chinuit să demonstreze că sunt de preferat capitalismului. Că pot oferi aceleași lucruri pe care le găsești și în America, fără tarele societății de consum. Pe termen lung, s-a constatat că era imposibil. În lipsa concurenței, producătorii nu aveau niciun interes să scoată sortimente noi, de calitate superioară, cu ambalaje mai frumoase. Nu-ți place „tableta de ciocolată cu cremă coniac”, învelită într-un staniol grosolan și împachetată într-o hârtie maronie, cu design minim? Cumpără-ți alta, că n-ai de unde. Pe ansamblu, regimul oferea ce se găsea și în vest, dar într-o gamă sortimentală extrem de redusă și la o calitate minimă.

Celebra motoretă Mobra
Ca tânăr, îți scoteai iubita la plimbare pe bicicletă. În vest, o scoteai cu un Kawasaki. La noi, norocoșii se puteau lăuda cu o motoretă Mobra sau Carpați. Prima, Mobra, este unul dintre simbolurile acelei epoci. „Rezistentă și rapidă”, cum era sloganul oficial, de fapt era o motoretă proastă, care te lăsa când ți-era lumea mai dragă. Cum spune și un slogan neoficial al vremii: „Moarte sigură cu cobra / Dar mai sigură cu Mobra”.
La vârsta a doua, urcat pe scara socială, puteai spera la o mașină. Întâi au fost cele est-germane, cu caroseria din carton presat: celebrul Trabant. O mașină tipică a anilor ’60, micuță, numai bună pentru traficul de acum din oraș, dar destinată exclusiv unei familii de fotomodele. Nu de alta, dar un om bine legat nu încăpea pe bancheta din spate. La noi au circulat două modele: Trabant 600 și Trabant 601. Aproape identice, de altfel. Deși o mașină cochetă, simpatică la urma urmei și destinată să concureze VW-ul vest-german, Trabantul păcătuia grav la capitolele viteză și calitate. Avantajul era că avea motorul extrem de simplu și ușor de reparat. De la Trabant se trage vorba clasică „leagă cu sârmă și merge”, nu de la Dacie.

Mașinile Securității
Că veni vorba, Dacia era aproape maximul pe care ți-l puteai dori ca român. Dacia 1100, 1300 sau 1310, iar mai târziu, 1400 sau 1410. Dacia 1320 Sport aveau puțini. Din fericire, pentru că a fost un model eșuat. Ca și Dacia 500, celebrul „Lăstun”. Acesta ar fi trebuit să fie o mașină de oraș, concurentă cu Trabantul. Tatăl unui prieten avea Lăstun. Nu-l folosea iarna, pentru că la modul cel mai propriu cu putință, nu putea sui Copoul cu el. Dacă vedeai o Lada sovietică pe stradă, un Moskvich sau o Volga, puteai fi sigur că proprietarul e vreun mahăr de partid. Singurele Volga pe care le-am văzut prin Iași erau model GAZ-21. Negre și cu număr mic, din trei cifre distanțate. Erau mașinile Securității.

Listă de 5 ani
Mașini aveau puțini. În tot județul Iași existau, în 1989, mai puțin de 40.000. Azi sunt peste 120.000 numai în municipiu. Pentru a cumpăra o mașină, te înscriai pe o listă, așteptând să-ți vină rândul. Așteptarea dura minim 5 ani. Dacă te simțeai norocos, puteai să depui bani pe un libret special CEC. Periodic, se trăgeau seriile la sorți și puteai avea bafta de a câștiga o Dacie „peste rând”.

Sirius sau Diamant
De fapt, liste și cozi existau practic pentru orice. Până și pentru un televizor alb-negru autohton. Se aștepta mai puțin, e drept. Și, deși programul TV fusese redus în anii ’80 la doar două ore pe zi, găseai televizoare cam în orice casă. Cei mai modești se mulțumeau cu un televizor Sport, portabil. Teoretic, mergea și cu baterii, dar nu am auzit pe nimeni să se laude că l-a luat cu el în camping. Televizorul Sport, cu tranzistori, a apărut ca variantă autohtonă la aparatele cu lămpi sovietice gen Temp, la modă în anii ’60. Tot alb-negru. Duble ca preț față de Sport erau televizoarele Sirius sau Diamant, tot autohtone. Aveau diagonala de 51 cm, față de 37 cm cât avea Sport-ul și erau destul de fiabile, chiar dacă nu se puteau lăuda cu o rezoluție prea mare. Prețul ajungea la 5.000 de lei, într-o vreme în care leul avea cam aceeași valoare ca acum. Ați mai da 5.000 de lei pe un televizor alb-negru?

Peștele de pe tv
Televizoarele color au apărut în ultimii ani ai regimului. Era cumva penibil ca televiziunea să emită în culori, din 1983, dar televizoarele de pe piață să fie alb-negru. La televizoarele Lux era coada cea mai mare, deși zău dacă înțelegem de ce. Tubul era foarte prost, iar în mai puțin de un an imaginea se dubla, iar culorile nu se mai suprapuneau. Groaznic. Exista și varianta sovietică, televizoarele Alfa, dar câți aveau așa ceva? Oricum, oricine avea un milieu pus pe televizor, cu un bibelou pe el. Cel mai adesea, era un pește de sticlă colorată. Cam trebuia să scrii pe el că e pește, e drept. De unde provenea obiceiul ăsta și cine o fi lansat moda, e greu de spus, dar acum, după 30 de ani, nu ne putem imagina un televizor al anilor ’80 fără omniprezentul milieu cu pește de sticlă.

Lampa de gaz cu oglindă
La fel de omniprezentă într-o casă era și lampa de gaz cu oglindă. Nimeni nu se lăuda că are așa ceva în casă, dar undeva într-o debara, sigur exista, alături de lanternă. Lampa era deosebit de utilă, pentru că întreruperea curentului electric era un eveniment la ordinea zilei. Sau, a serii. Nimeni nu se gândea la nimic romantic atunci când aprindea lampa, dar cumva trebuia să te simți că nu trăiești chiar în peșteră, nu? Bateriile unei lanterne nu țineau mult, plus că era și incomodă. E cam greu să iei cina la lumina lanternei. De asta toți aveau lampă, iar sticlele de lampă au fost o marfă prezentă constant pe rafturile magazinelor de metalo-chimice. De menaj, cum am spune acum.

Faianță cu model
Veritabile simboluri ale succesului social erau amenajările interioare ale apartamentului. Nu erau multe variante, dar existau vreo câteva. Primul nivel al „fițelor” era să ai în baie faianță colorată, eventual cu model. Greu de crezut azi, dar până și faianța era rară prin magazine. Cea albă, de spital, era cea mai comună și ieftină. De asta se și găsea cu greutate. Cea colorată, cu model, era mult mai scumpă, iar dacă se spărgea, cu greu o mai puteai înlocui. Azi am spune că e o țigănie, dar pe vremea aceea să ai faianță cu pepeni verzi sau cu ciobănași în baie însemna să ai clasă.

Lustra de cristal
Fița numărul doi era lustra de cristal. Aplicele de tavan nu erau la modă. În comerț se găseau lustre de metal, sticlă sau material textil. Cele de cristal proveneau din import și puțini erau cei care se puteau lăuda cu așa ceva. Dacă adăugai la ea și pahare de cristal de Boemia, cehoslovac și tacâmuri de pește „made in China”, rupeai gura târgului. Majoritatea celor cu pretenții, dar fără pile, se mulțumeau cu lustre din imitație de cristal, made in Dorohoi.

Lux: lambriurile
Fița numărul trei era cea mai rară și nu știm dacă am avut ocazia să o vedem pe atunci în vreo 5-6 apartamente: lambriurile. Nu știți ce-s alea? Șipci subțiri de lemn, urcând până la jumătatea peretelui și îmbrăcând de regulă doar holul. Proprietarul spunea mândru că sunt din mahon, chiar dacă de fapt erau doar date cu un lac mai închis la culoare. Parcă știa cineva cum arată mahonul de fapt? Acum nu pare mare lucru, dar în acea epocă lambriurile erau considerate un lux și chiar unul relativ riscant. Ieșeau din dotarea standard a unui apartament, în comerț aproape că nu existau, erau deosebit de scumpe, așa că dacă le etalai însemna că ești într-adevăr cineva. Cu răutatea tipică a copiilor, ne-am bucurat sincer când a venit miliția la unul și i-au desfăcut lambriurile, o șipcă după alta, în căutare de aur sau valută. Tipul era gestionar, iar leafa nu-i permitea teoretic așa ceva, deci se punea problema unor venituri ilicite. Nu știm cum s-a terminat povestea, dar am auzit că tipul s-a mutat. Poate „la răcoare”.

Imitații de tablouri
Deși des întâlnită, fița maximă avea farmecul ei. În multe case se găseau tablouri. De cele mai multe ori, reproduceri ieftine după tablouri celebre. Bunicii noștri aveau un peisaj venețian de Velázquez și o țărăncuță de Grigorescu. Imitații, firește, pentru că altminteri am fi scris textul ăsta de pe o plajă din Caraibe. Dar exista și o categorie specială de oameni care se puteau lăuda cu tablouri originale, care și-ar fi putut avea un loc de cinste într-un muzeu. Firește, nu cumpărai așa ceva din comerțul socialist. Existau însă consignații care puneau în vânzare tablouri și alte obiecte de artă la care renunța vreun fost boier, care reușise să le salveze de la confiscare. Scumpe, dar meritau, pentru cine și le permitea. Fița maximă pe care am văzut-o? Un Lucian Grigorescu și un Andreescu originale. Ion Andreescu este cel mai scump pictor român, mai scump chiar decât Nicolae Grigorescu. Andreescu a trăit doar 32 de ani și a pictat puțin, ceea ce îl face extrem de valoros. A, proprietarul tablourilor era un oncolog celebru din București, șef de clinică.