Serial IEȘEANUL, 30 de ani de la Revoluție: la al XIV-lea Congres, Ceaușescu reales

Metropolis

12 aprilie 1989. În fața membrilor Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu anunță mândru: „România nu mai plătește tribut nimănui”. Era anunțul plății anticipate a tuturor datoriilor externe ale țării, pe care de altfel tot Ceaușescu le contractase. Ceaușescu anunța practic că, înfometând populația, reușise să-și facă moftul construirii unei industrii depășite de la inaugurare. România, o țară cu un PIB de doar 30 miliarde de dolari, reușise să plătească accelerat 21 de miliarde de dolari, reprezentând rate, dobânzi și penalități de plată anticipată. Aprilie 1989 a fost momentul în care o țară întreagă răsufla ușurată. Practic toți românii se gândeau că foamea și frigul vor înceta, economiile drastice nemaiavând justificarea plății datoriilor. Și totuși, peste doar 8 luni, „Epoca de Aur” avea să se încheie în foc și sânge, cu sute de mii de români ieșiți pe străzi. Cum s-a întâmplat asta? Cum s-a ajuns de la un optimism general la o disperare care i-a aruncat pe români în fața gloanțelor? Despre Iașul ultimei luni dinaintea acelui decembrie 1989 vom vorbi și noi astăzi.

Rețeta dezastrului
Poate cea mai mare greșeală a lui Ceaușescu a fost că a continuat să strângă cureaua și după aprilie 1989. Nimeni nu putea să înțeleagă de ce există în continuare cozi kilometrice, de ce magazinele sunt în continuare goale sau de ce sistemul cartelelor la alimente, care mai fusese aplicat în țara noastră doar în caz de război, nu era desființat. Într-o țară eminamente agricolă, alimentele lipseau. Ce nu se spunea era că nu datoriile externe reprezentau cauza economiilor care deveniseră lait-motivul discursurilor oficiale. România era obligată să vândă pe valută alimente și materii prime de bază pentru a ține în funcțiune industria care era incapabilă să producă marfă de calitate pentru a fi vândută la export. România comunistă încerca disperată să facă ce nu a reușit nimeni, niciodată: să susțină industria prin agricultură. Adăugați la aceasta deficiențele inerente însuși modului de producție centralizat, iar rețeta dezastrului economic e ca și scrisă.

Cald ca acum
Noiembrie 1989 a început cu câteva zile însorite și călduțe, cam ca cele de acum. România era însă marcată de o tragedie care a răscolit sufletele tuturor: moartea cântăreței Mihaela Runceanu, ucisă chiar pe 1 noiembrie. A fost un eveniment de care s-a vorbit puțin în presa de atunci. Iașul avea un singur ziar, Flacăra Iașului, care nu făcea altceva, în cele patru pagini ale sale, decât să glorifice „realizările” Epocii de Aur. Singurele rubrici care meritau citite erau doar mica publicitate și cele câteva rânduri dedicate sportului. De acolo puteai afla că, în Cupa Cupelor, Dinamo câștigase cu 6-1 în fața echipei Panathinaikos Atena, dar și că Steaua luase bătaie cu 5-1 de la PSV Eindhoven, în Cupa Campionilor Europeni. Pe 15 noiembrie, România avea să învingă Danemarca la București cu 3-1, calificându-se la turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal din Italia.

„Cântarea României”
La cei 25 de bani cât costa, Flacăra Iașului era bună cel mult ca hârtie de împachetat. Care oricum nu se găsea în magazine. Toate studiourile de radio teritoriale, inclusiv Radio Iași, fuseseră închise încă din 1985, iar de televiziune locală chiar nu putea fi vorba. Lipsa informațiilor dintr-o presă prea ocupată să glorifice „realizările” Epocii de Aur era însă suplinită din plin de zvonuri. Ca elev, eram la curent cu toate detaliile crimei, unul mai fantastic ca altul. Deschiderea celei de-a 8-a ediții a festivalului „Cântarea României” a trecut aproape neobservată, deși la ea participa la propriu întreaga țară.

Festival politic
În noiembrie 1989, abia începuse faza de masă a festivalului. Faza finală urma să aibă loc în vara lui 1990. La faza de masă participau 230.000 de formații artistice din școli, cooperative agricole, fabrici, instituții publice, institute de cercetare, universități, minerit, armată, CFR. De oriunde. Corul clasei noastre s-a calificat la faza pe județ. Festivalul nu era doar artistic, ci și, mai ales, politic. În toate fabricile se organizau expuneri, schimburi de experiență, cercuri de educație materialist-dialectică, expoziții de fotografie sau carte și difuzări de filme sub generice de genul „Mărețe ctitorii ale Epocii Nicolae Ceaușescu”, „Cu poporul, pentru popor” sau „Programul partidului – programul nostru”.

Miting la Casa Pătrată
Începutul lui noiembrie era sufocat de politică. Iașul găzduia în acele zile o expoziție de carte sovietică. Pe 7 noiembrie, Iașul a fost scena unui miting popular dedicat celei de-a 72-a aniversări a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Zeci de mii de ieșeni, aduși încolonați regulamentar în fața Casei Pătrate, au fluturat stegulețe, au aplaudat și au scandat lozinci dedicate revoluției care îi adusese la putere pe bolșevici în Rusia. De la miting au lipsit „mărimile”. Ceaușescu a rămas la București, iar ambasadorul sovietic, Evgheni Mihailovici Tiajelnikov se afla la Galați. Ca urmare, mitingul n-a durat decât vreo două ore, vorbitorii fiind „de-ai noștri”: prim-secretarul organizației județene a PCR, Maria Ghițulică sau președintele Consiliului Popular al municipiului, Eugen Nechifor. Ca să traducem în limba de azi, Ghițulică îndeplinea funcțiile pe care azi le îndeplinesc prefectul și președintele Consiliului Județean; era un fel de președinte de județ. Președintele Consiliului Popular era primarul de azi. A, Radu Duda, actualmente prinț de Hohenzollern-Veringen și soțul prințesei Margareta juca la Teatrul Național ieșean.

Ei erau șefii
E un fel de-a spune că șeful județului și cel al orașului erau „de-ai noștri”. Maria Ghițulică, disprețuită de subordonați și poreclită „Lenuța” din cauza stilului dur de conducere, asemănător cu cel al soției lui Ceaușescu, era olteancă. Nechifor era pășcănean. Era apreciat de ieșeni pentru faptul că ușa biroului său era tot timpul deschisă oricui, cel puțin atunci când Nechifor nu făcea o inspecție inopinată pe vreun șantier. Nechifor era primar de meserie, am putea spune. Între 1970 și 1979, fusese președinte al Consiliului Popular Pașcani. Din 1979, conducea Iașul. Într-o perioadă în care funcționa principiul „rotației cadrelor” care presupunea mutarea periodică a șefilor în alte părți pentru a nu apuca să-și formeze o camarilă locală, Nechifor reușise să stea în fotoliu câte două mandate.

Studenți pe câmp
Dincolo de discursurile sforăitoare și adeziunea declarată de toată lumea la „înțeleapta politică a Partidului”, Iașul trăia o viață paralelă cenușie și tristă. Elevii și studenții își sacrificau „benevol” duminicile pentru a participa la recoltarea cartofilor, sfeclei și legumelor. Oficial, recolta fusese strânsă încă din septembrie, raportându-se, ca de obicei, cifre fantastice: peste 120 de tone de sfeclă sau 70 de tone de catofi la hectar. CAP Movileni raportase o recoltă de 120 tone de ardei kapia la hectar. În fapt, recolta putrezea în câmp, pentru că mâna de lucru era puțină și nemotivată. Țăranii fuseseră mutați în bună parte la oraș, pentru a lucra în industrie. Cei rămași s-ar fi descurcat, dacă ar fi avut suficiente utilaje. Mă rog, utilaje erau, dar motorina era marfă rară, așa că multe operațiuni se făceau tot manual. În plus, „motivați” cu doar 8% din recoltă, țăranii preferau să-și îngrijească micul lot personal și să vândă în piață. Pe vremea boierilor, țăranului îi era luată cam o treime din recoltă. În 1989, statul lua peste 90%. La ce să mai muncească țăranul? Așa că în noiembrie, studenții recoltau, înotând în noroaie, ce nu se culesese în septembrie.

„Declarația de la Iași”
Situația dramatică a economiei făcea obiectul unui protest surd al populației. Puțini erau cei care aveau curajul să protesteze deschis. În urma „Declarației de la Iași”, asumată de un mic grup de intelectuali și difuzată la radio Europa Liberă în octombrie 1989, semnatarii erau încă chemați zilnic la Securitate pentru a da explicații. Alexandru Tacu, care ne era vecin, Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Luca Pițu sau Nicolae Panaite nu făceau decât să spună ceea ce știa toată lumea. Dar tocmai asta nu trebuia spus.

Cel mai urmărit congres
La mijlocul lui noiembrie 1989, tot Iașul participa cu fervoare la pregătirea celui de-al XIV-lea Congres al PCR. Nu avea loc la Iași, firește, dar în toate fabricile și instituțiile se desfășurau alegerile viitorilor delegați. Era o acțiune formală, pentru că se știa dinainte cine va fi trimis să ridice mâna, dar într-o Românie de coșmar, toată lumea juca teatru. Lucrările Congresului au fost transmise pe toate canalele posibile. Prin școli, la gazeta de perete se publicau materiale dedicate Congresului, iar difuzoarele din clase transmiteau în pauze știri despre lucrările acestuia. În sălile de sport au fost instalate televizoare, culmea, color, pentru ca elevii să poată urmări în direct discursurile. A fost cel mai urmărit congres din istoria PCR. Și asta nu doar pentru că erai obligat să asiști. De fapt, românii l-au urmărit chiar cu viu interes. Se zvonise că la Congres, „tovarășul” avea să anunțe că se retrage din funcție, locul său urmând să fie luat în fruntea statului de „prințișorul” Nicu. De la el se aștepta marea schimbare. Zvonul era absurd, poate, dar mulți îl credeau, pentru că voiau să spere. Ceaușescu a ratat însă și această ocazie de a ieși onorabil din joc. A fost reales, pentru a șasea oară, în fruntea partidului și, implicit, a statului. Cum altfel, decât în unanimitate. Nu o știa, dar realegerea reprezenta de fapt începutul sfârșitului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *