Scriitorii Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu formează un cuplu foarte stabil în peisajul literar ieşean, prietenia dintre cei doi fiind una de nezdruncinat. Nici chiar scandalurile apărute în timpul ediţiilor trecute ale FILIT nu au reuşit să fisureze relaţia acestora. Dimpotrivă, Teodorovici şi Lăzărescu au ieşit întăriţi din toate experienţele supărătoare pe care le presupune expunerea publică, încercând să revină în zona interiorizată a scriitorului solitar. Recent, i-am surprins purtând o mică discuţie sub coroana bogată a copacilor din curtea Muzeului Naţional al Literaturii Române, la o cafea sorbită pe îndelete, aşa cum le stă bine romancierilor în aşteptarea muzei.
Florin Lăzărescu: Luciane, plăcută e viaţa de creator, mai ales dimineaţa, când uiţi toate ideile pe care le-ai avut peste noapte. Brusc, îţi dai seama că scrisul e o mare deşertăciune şi mai bine e să stai şi să priveşti frunza bătută de vânt, să asculţi păsările cântând, în loc să-ţi baţi capul cu literatura.
Lucian Teodorovici: Ei, treci tu printr-o pasă mai proastă. Mie încă îmi place să scriu. După cum ştii, sunt polivalent, am încercat absolut toate genurile, de la scenaristică la teatru, de la nuvele la roman. Apropo de teatru, înţeleg că nu prea merge piesa aia pe care am scris-o amândoi împreună cu Hadji Culea, Teatru de război.
Cui îi pasă? Am primit o comandă, am onorat-o, totul e ok! Nu putea trece Centenarul fără să fim un pic băgaţi în seamă.
Adevărul e că facem echipă bună. Cred că ne uneşte o prietenie de vreo douăzeci de ani, nu? Lumea ne compară cu Ilf şi Petrov.
Da, dar să nu-l uităm şi pe prietenul nostru etern, Dan Lungu. Cam ăsta e triumviratul de succes al literaturii ieşene: Lungu – Teodorovici – Lăzărescu. Păcat că Dănuţ a fost amăgit cu politica. Sper să revină curând în matca scrisului şi să lase altora munca de partid.
Nu ştiu ce să zic. Lui îi plac funcţiile astea, demnităţile publice. Senator, preşedinte la Uniunea Scriitorilor, director la muzeu etc. Pentru el, viaţa nu e o ficţiune. Nici nu zici că e scriitor, pare că-i plac la nebunie chestiile funcţionăreşti.
Mda, cred că pasiunile astea vin odată cu anii. Când începi să îmbătrăneşti, îţi dai seama că nu mai poţi plăti facturile la gaz cu două eseuri şi-o nuvelă. A trecut vremea junimiştilor de altădată, când viaţa boemă nu era fiscalizată.
Aşa e, prietene. Ei, dar măcar de-o cafea tot ne descurcăm. Hai să mai luăm una, poate ne trezim muzele adormite.