Consilierii Vintilă Iordan (ALDE), Violeta Găburici (PMP) şi independentul Andrei Postolache se remarcă prin atitudini diferite manifestate în deliberativul local. În timp ce Postolache încearcă să fie prezent prin tot felul de interpelări sau amendamente, iar Găburici are din când în când o luare de cuvânt, Iordan intră mai degrabă la categoria celor care preferă anonimatul total. Înlocuitor al regretatului consilier Corozal, Iordan nu mişcă mai nimic în planul verbal al şedinţelor, funcţia fiindu-i total decorativă. Şi totuşi, aceste trei personaje au fost implicate într-o întâmplare recentă, care le-a întărit relaţiile colegiale.
Vintilă Iordan stă plictisit în fotoliul său directorial de la Sucursala CFR Marfă Iaşi. Din când în când, priveşte pe un panou imens pe care clipesc misterios câteva beculeţe înşirate pe nişte linii. În încăpere intră Violeta Găburici, agitată.
Găburici: – Domnule director, vă rog foarte mult să mă ajutaţi într-o problemă! La dumneavoastră e salvarea mea.
Iordan: – Bună ziua, în primul rând, stimată doamnă. Parcă vă cunosc de undeva, dar nu ştiu de unde. Aţi lucrat la casa de bilete din gara Paşcani?
Găburici: – Ei, pe naiba! Sunt colegă cu dumneata, domnule consilier. Consiliul Local Iaşi vă spune ceva?
Iordan: – Aa, da, de acolo vă ştiu! Ce şedinţe ordinare, dar mai ales extraordinare ne leagă. Vă rog să luaţi loc. Aştept cu interes interpelarea dumneavoastră.
Găburici: – Domnule director, sper că sunteţi la curent cu ce se întâmplă la Paris.
Iordan: – Nu prea iubesc Franţa. Se trăieşte prea în viteză acolo, au TGV – urile alea care te ameţesc. Sincer, eu prefer să-mi fac concediile la Santorini sau Cinque Terre, dar…
Găburici: – Lăsaţi vacanţele, eu vorbesc despre ceva foarte grav, revolta vestelor galbene! Ei bine, prin fabrica mea de confecţii, am produs 5.000 de veste pe care vreau să le plasez zilele acestea în capitala Franţei. Afacere beton, la cinci euro vesta, scot vreo 25.000 de euro dintr-un foc. Numai că am nevoie de un mijloc de transport până acolo. Aşa că m-am gândit să-mi închiriaţi un vagon de marfă pentru Paris!
Iordan: – Interesantă idee… Va fi greu să vă găsesc un vagon de marfă cât de cât mai dichisit. Nu poţi trimite orice rugină tocmai la Paris. Dar asta va presupune o mică cheltuială suplimentară din partea dumneavoastră.
Găburici: – Vă dau 5% din vânzare.
Iordan tace, scrutând panoul cu beculeţe.
Iordan: – Hmm, văd că personalul de Paşcani are întârziere de jumătate de oră.
Găburici: – 10%?
Iordan: – Aşa da, batem palma!
Aceeaşi zi. În biroul de la firma sa de IT, Andrei Postolache priveşte un monitor pe care se înşiră cărţile de joc din Solitaire. Uşa se deschide şi intră Violeta Găburici.
Găburici: – Salut, Andrei, ce faci? Lucrezi la un proiect de hotărâre, ceva pentru comunitate?
Postolache: – Evident, tot timpul sunt în slujba cetăţenilor. Bine, acum am luat o pauză, să-mi mai spăl un pic sinapsele.
Găburici: – Uite pentru ce te-am deranjat. Am vorbit cu Iordan să mă ajute cu un vagon de marfă pe destinaţia Paris. Vreau să trimit nişte hăinuţe la copiii săraci de acolo. Copiii Revoluţiei Franceze. Ei bine, nu prea am încredere în priceperea lui Iordan, cine ştie unde-mi trimite vagonul ăla. Poate ajunge printr-o gară din Tecuci sau Buhuşi şi acolo se înţepeneşte.
Postolache: – Bine, şi eu cu ce te pot ajuta?
Găburici: – Tu eşti priceput la chestii din astea IT. Te rog, fă-mi un sistem, un aparat ceva, pe care să-l montez pe vagon, în aşa fel încât să pot urmări în timp real pe unde circulă.
Postolache: – Ok, îţi fac, dar să ştii că asta va presupune o cheltuială suplimentară din partea ta.
Găburici: – Îţi ofer 3% din toată afacerea.
Postolache: – Am costuri mari cu întreţinerea bicicletei. Numai pe un far am dat ieri trei sute de lei, apoi ştii cât costă o pedală bună?
Găburici: – 5%?
Postolache: – De acord!
Câteva ore mai târziu. Afară s-a întunecat. Două umbre se strecoară în triajul Gării, printre vagoane. Sunt Găburici şi Postolache care caută vagonul de Paris.
Găburici: – Ei, unde găsim noi vagonul cu numărul YRT 79445?
Postolache: – Nici o grabă, trebuie să fie pe aici, pe undeva. Stai să aprind farul de la bicicletă. Ţi-am spus că am dat trei sute de lei pe el?
Găburici: – Termină cu prostiile astea. Ia stai, cred că ăsta e. Pff, ce nasol arată. Eram sigură că o să-mi dea o ruină. În fine, montează senzorul ăla şi hai s-o ştergem de aici.
După două zile. Găburici urmăreşte traiectoria unui punct luminos pe ecranul computerului. Îl vede cum se apropie de un pătrat pe care scrie Paris. Zâmbeşte satisfăcută. La un moment dat, punctul rămâne imobil pe ecran. Trece o oră, iar punctul e tot nemişcat. Nervoasă, Găburici pune mâna pe telefon.
Găburici: – Alo, Vintilă, dar ce faci? Vagonul s-a blocat fix la intrarea în Paris. Am marfă de mii de euro în el!
Iordan: – Da, s-a oprit într-o haltă din apropiere. Acolo face joncţiunea cu un alt vagon, de-al meu. M-am băgat şi eu în afacere. Le-am trimis francezilor o tonă de salopete de acar, veste de muncitori de la revizie, ciocănari, uniforme de împiegat de mişcare, lucruri de calitate! Dacă tot e să schimbe macazul cu Macron, să fie echipaţi corespunzător, nu? Hai că, dacă ne iese, facem jumi – juma. Liberte, fraternite, dar, mai ales, egalite!
Găburici (foto centru): De Crăciun, propun să ne manifestăm solidaritatea cu protestatarii parizieni şi să cântăm colinda: O, ce vestă minunată!