EPILOG: 30 DE ANI de la Revoluție. COMUNISMUL, răul suprem. Fără echivoc

Metropolis

„Nu cred că mai este cineva care spune că bilanțul comunismului este unul formidabil. Știm că a fost rău, dar nu vrem să ne gândim la acest lucru. În această etapă suntem acum. Dar sunt liniștit, cred că istoria este implacabilă. Istoria se va face, istoria va veni, iar în momentul în care vom stabili un adevărat bilanț al comunismului, o să ne dăm seama că a fost un rău absolut, pentru că eu sunt foarte convins că a fost un rău absolut”. Sunt cuvintele lui Thierry Wolton, un istoric fracez, considerat o somitate mondială în domeniul studiului comunismului și autorul unei lucrări ample pe această temă, tradusă recent și în românește. Francezii sunt, în general, de stânga, iar numeroși intelectuali francezi au fost sau chiar sunt comuniști, de aceea poziția fermă a lui Wolton este curioasă. Firește, unii ar spune că e străin, că nu știe cum a fost de fapt comunismul, pentru că nu l-a trăit. Alții ar spune că tocmai asta îi permite să fie obiectiv. Nu i-am citit trilogia. E oleacă prea scumpă pentru buzunarul nostru, dar dacă tot suntem în pragul celebrării a 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, care au condus la prăbușirea sistemului comunist în România, ne-am gândit că ar fi interesant să vedem împreună ce a însemnat comunismul pentru noi. A fost un rău absolut sau am câștigat totuși ceva de pe urma lui?

1) Sistem criminal
În istoriografia contemporană, nimeni nu mai contestă faptul că, prin însăși natura sa, comunismul a fost un sistem criminal. Doar în Coreea de Nord, Laos sau Cuba, ultimele state comuniste din lume, se mai spune altceva. Mai mult, istoricii au căzut în general de acord că nici nu se putea altfel. Orice sistem politic se naște de jos în sus. Anumite evoluții din societate au dus la dispariția sclavagismului, la apariția Renașterii, la revoluția industrială sau la nașterea sistemului capitalist. Comunismul a făcut excepție: a fost o doctrină politică de laborator. A fost creat de un număr de intelectuali care aveau din ce trăi și n-aveau altă treabă. Lenin însuși nu a muncit nici măcar o zi toată viața. Nici măcar nu a plimbat hârtii dintr-un birou într-altul pentru a câștiga o leafă. Lenin a decretat că proletarii au nevoie să fie învățați ce să facă pentru a fi fericiți, pentru că sunt prea exploatați de capitaliști pentru a gândi singuri. Pe scurt, un grup de revoluționari ia puterea și aplică regulile comunismului. Nu societatea modelează sistemul, ci sistemul modelează societatea. Taie din ea, o mai lungește, o trage într-o parte sau alta, pentru a se potrivi doctrinei, ca pe un pat al lui Procust. În aceste condiții, teroarea devine inevitabilă. Nu toți vor fi dispuși să fie lungiți sau scurtați pentru a se potrivi dimensiunilor patului. De fapt, nimeni nu o va face. Asta, din punct de vedere al felului în care comunismul ajunge și se menține la putere.

2) Jale economică
Nici din punct de vedere economic, niciun istoric care se respectă nu afirmă ceva de genul „comunismul este o idee bună, dar a fost aplicată prost”. Ar fi absurd. Comunismul a fost aplicat, într-o formă sau alta în peste 50 de țări de pe toate continentele, fiecare stat aplicând propria rețetă de fericire. Nu a funcționat nicăieri, iar falimentul economic al sistmeului a fost general. Și aici e vorba tot de natura intrinsecă a comunismului. Doctrina centrală, din punct de vedere social era „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități”. Fiecare muncește cât poate, subînțelegându-se că toți vor munci la capacitate maximă pentru clădirea comunismului. De primit, fiecare primește tot ce are nevoie. Doar că, evident, era o utopie. Eu muncesc de dau în brânci, iar cel de lângă mine plimbă țeava prin fabrică. Amândoi luăm aceeași leafă. Păi atunci, de ce să mă omor eu cu munca? Dar amândoi avem nevoie de casă, de mașină, de frigider, de butelie, de orice. De fapt, o lege economică fundamentală spune că niciodată omul nu va avea destul. Am bicicletă? Vreau mașină. Am apartament? Vreau casă cu etaj. Am cadă? Vreau piscină. E legea progresului. Niciun sistem nu poate da omului tot ce dorește pentru că dorințele sunt infinite, iar capacitatea de muncă limitată, oricâtă bunăvoință ai avea. Deci, și economic sistemul era condamnat la faliment.

4 milioane de membri PCR
Bun, sistemul era criminal, iar niciun ideal nu justifică crima. Sistemul era falimentar economic și condamnat la dispariție, mai devreme sau mai târziu. Totuși, 4 milioane de români au fost membri ai Partidului Comunist Român. Mulți, doar pentru că așa făceau rost mai ușor de un loc de muncă bun sau de un apartament. Dar unii au fost comuniști din convingere. Un sondaj făcut în 2010 arăta că 59% dintre români credeau că în esență, comunismul a fost o idee bună, iar 50% afirmau că era mai bine înainte de 1989. Doar 35% considerau că partidul a fost vinovat de represiune, de parcă Miliția sau Securitatea ar fi lucrat de capul lor. În proporție de 83%, românii afirmau că nu au suferit în vreun fel de pe urma comunismului, chiar dacă 41% afirmau că regimul a fost unul criminal. De unde această imagine relativ bună a comunismului? Ce era bine înainte de 1989? În esență, era un măr frumos, cu coajă netedă, dar putred pe dinăuntru.

3) Șomajul era mascat
În comunism nu exista șomaj, iar toată lumea avea un loc de muncă. Într-adevăr, dar numai aparent. Numărul de angajați din fabrici era mult supradimensionat, ducând la o productivitate foarte redusă a muncii. De exemplu, Antibiotice avea de trei ori mai mulți angajați decât acum, dar producea de cinci ori mai puțin. Ce a rămas azi din fosta Metalurgica produce la fel de mult ca în 1989, dar cu doar 800 de angajați, față de 4.500. Iar exemplele pot continua. Șomajul era mascat.

4) Urban vs rural
Fiecare om avea o casă. Da și nu. În proporție de 56%, locuințele din orașe erau, înainte de 1989, în proprietatea statului. Majoritatea orășenilor stăteau de fapt în chirie la stat. Pe când erau țărani în satul lor, erau proprietari. Iar despre condițiile de trai nu se pot spune multe lucruri bune. Săteanul punea măcar niște găteje pe foc și îi era cald. Orășeanul mai punea o plapumă. Săteanul aprindea o lumânare sau lampa ca să vadă noaptea. La fel și orășeanul. Când îi era foame, săteanul tot mai găsea o găină prin curte. Orășeanul cumpăra gheare de la Alimentara. Și tot așa. A, doar 1,16% dintre români stau azi în locuințe închiriate.

5) Furai ca să trăiești
În comunism, nu existau atâtea crime, pentru că legile erau mai stricte și mai bine aplicate. Ideea e complet falsă. Pe atunci nu citeai în ziare despre crime și violuri, pentru că se publicau foarte puține știri despre faptele „antisociale”, nu pentru că nu existau. De fapt, criminalitatea era mai ridicată decât acum. Periodic, pentru a mai goli pușcăriile, era nevoie să se dea decrete de amnistie și grațieri colective. Nu murea Ceaușescu de dragul tâlharilor și hoților, dar pur și simplu nu mai avea unde să-i țină. Iar de furat, nici n-ar trebui să mai vorbim. Toți cei care puteau, furau din „avutul obștesc”. La fabrica din Păcurari, se scotea berea peste gard, în sacoșă. Multe balcoane sunt și azi închise cu rame și chedere furate de la tramvaiele din depou. Și tot așa. Furai ca să trăiești. Exista mai puțină corupție? Dimpotrivă, era regulă. Dădeai ceva ca să primești cel mai banal serviciu. Nu dădeai, nu primeai. Coreea de Nord, stat pur comunist, este considerată astăzi cea mai coruptă țară din lume.

6) Bătaia din școli
Exista mai multă disciplină în școli. Copiii din ziua de azi… Copiii de azi nu sunt bătuți în școală, cum eram noi. Pedepsele corporale erau la ordinea zilei. Iar de învățat nu se poate spune că învățai mai mult. Și atunci, ca și acum, învățământul era defazat față de ce era nevoie. Vă folosesc la ceva matricele și integralele studiate în liceu? V-a folosit la ceva în viață faptul că încă vă mai amintiți rolul mitocondriilor în celulă? Asta, dacă nu lucrați în domeniu, firește.

7) Izolați internațional
România era independentă și respectată pe plan internațional. Vorba vine. România era atât de independentă pe cât îi dădea voie Moscova. După gestul de frondă din august 1968, când a condamnat invazia Cehoslovaciei, Ceaușescu a luat apă în gură. Iar țările vestice l-au respectat pe Ceaușescu atât cât era nevoie pentru a introduce discordie în lagărul comunist. După 1980, România era complet izolată pe plan internațional. Mă rog, exista colaborarea cu țările africane sau arabe, dar din ea ieșeam constant în pierdere. Afară de banane și portocale, nu ținem minte să ne fi venit ceva din Zair sau Mozambic. Iar criza constantă a combustibilului dovedește că nici petrol arab nu prea primeam.

Mai bine în sport
România avea performanțe sportive mult peste cele actuale. Asta da, indiscutabil. Unele însă erau artificiale. Am luat o căruță de medalii la Olimpiadele din 1980 sau 1984 din motive politice. Olimpiada de la Moscova a fost boicotată de țările vestice din cauza invaziei ruse din Afganistan. În replică, statele comuniste au boicotat Olimpiada de la Los Angeles din 1984. Noi am participat la amândouă. E drept, Steaua a luat Cupa Campionilor în 1986, iar Nadia Comăneci, primul 10 din istoria gimnasticii, dar parcă e cam puțin pentru 45 de ani de comunism, nu?

Diferențele din vest
Una peste alta, pentru a ne trece dorul de comunism este suficient să ieșim în lume. Nemții nu au avut fericirea comunismului, nici danezii, norvegienii, englezii și nici măcar francezii. Toți o duceau mult mai bine decât am dus-o noi. Zidul Berlinului nu a fost construit pentru a-i împiedica pe vest-berlinezi să fugă în raiul comunist, ci invers. Cele mai sărace și slab dezvoltate țări rămân și azi cele din estul Europei, inclusiv patria comunismului, Rusia. Morala? Poți avea hidrocentrale și fabrici și fără comunism. Ba chiar mai multe și mai bune.

Nostalgia tinereții
Comuniștii convinși de azi aproape că pot fi numărați pe degete. Partidul Comunist din România are cam 30-35 de membri și e o organizație ruptă complet de realitatea de azi. Încă există în partid un secretar pe probleme ale luptei cu fascismul și altul responsabil de informații și contrainformații. Partidele care s-au revendicat de la fostul PCR, cum au fost Partidul Muncitoresc Român, Partidul Alianța Socialistă sau altele de acest gen au rămas constant la zero virgulă ceva din voturi, ceea ce arată numărul real al nostalgicilor. Pentru cei mai mulți, este doar nostalgia tinereții. Oricât de greu o duceam, în 1989 eram cu 30 de ani mai tineri. Iar memoria noastră este selectivă. Tindem să uităm lucrurile rele și să ni le amintim doar pe cele frumoase.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *