Pentru un străin ajuns în Iașul de care a auzit ca fiind un oraș vechi și cu origini pierdute în negura vremii, poate fi un șoc să constate că nu-i putem arăta nici vreo citadelă medievală, nici ruinele vreunui apeduct roman sau vreun alt vestigiu al antichității. De fapt, în afara bisericilor pe care domnii Moldovei le-au construit și le-au refăcut în numeroase rânduri, nu prea avem „vechituri” turistice. Situația se datorează îndeosebi faptului că în zona Iașului, piatra este rară. Există gresia de la Repedea, dar aceasta e doar un fel de nisip solidificat, fără cine știe ce rezistență. Iașul nostru a fost construit îndeosebi din lemn, inclusiv casele boierești, și puțini au fost anii care să fi trecut fără vreun incendiu. De fapt, în tot Iașul nu mai există nicio casă boierească dinainte de 1800, iar dinainte de 1850 noi nu știm decât una singură. Cu voia dumneavoastră, vom vorbi astăzi despre cea mai veche casă din orașul nostru.
Împrăștiați prin lume
Prin secolul XII, în Bizanț apare menționată în cronici o familie, Kantakouzenos, care avea să devină una dintre cele mai importante și bogate din imperiu. A dat mari dregători, generali, ba chiar și un co-împărat, Ioan al VI-lea, care a domnit alături de Ioan al V-lea Paleologul. Acesta din urmă era împărat de drept, dar fără armata lui Ioan Kantakouzenos nu s-ar fi putut menține pe tron, așa că l-a luat co-împărat. După cucerirea Constantinopolului de către turci o sută de ani mai târziu, familia s-a împrăștiat în lume. O aripă a ei a ajuns și în țările române, ba chiar până în Ucraina, un orășel din Crimeea numindu-se Cantacuzeanca. La noi, familia avea să dea trei domnitori, doi în Muntenia și unul în Moldova. Ramura locală a familiei avea să fie cunoscută sub numele românizat de Cantacuzino. De la boierii cantacuzini vine de altfel și numele cartierului ieșean Canta. De fapt, de la un anume Cantacuzin, Iordache, care la întretăierea secolelor XVIII și XIX era mare logofăt, adică șef al cancelariei domnești. Vreo lună a fost și caimacam, adică locțiitor de domn. Localnicii i-au prescurtat numele, zicându-i Canta.
Conacul, actual CUI
Iordache Cantacuzino își avea reședința principală la Ceplenița, într-un conac cumpărat de la fiul cronicarului Vasile Ureche. Din conac n-au mai rămas decât câteva frânturi de zid, din care localnicii încă fură cărămizi, dar asta e altă discuție. Cum dregătoria cu care era învestit cerea prezența lui constantă în capitală, Iordache și-a construit și o casă în afara Iașului, dar în imediata lui apropiere. Casa se afla la vreo 50 de metri de bariera Podului Verde, într-o zonă care pe atunci era doar câmp, presărat cu rare conace boierești. Conacul pe care și l-a construit e actuala Casă a Universitarilor Ieșeni (CUI). Casa Canta, pe scurt.
Refăcută la 1840
Chiar la intrare, este scris anul prezumtiv al construirii, 1800. De fapt, e o aproximare. Se știe că la 1802, când Iordache devenea pentru scurtă vreme caimacam, casa deja exista. La 1797, când Iordache devenea mare logofăt, încă nu. Casa a fost construită undeva între acești doi ani. În orice caz, forma actuală a casei i se datorează fiului lui Iordache, Nicolae, care a refăcut-o la 1840.
Școala Urbană de Gospodărie
Cantacuzinii n-au ținut casa prea multă vreme. Dacă în ea putea încăpea ditamai marele logofăt, cele 7 camere ale casei deveniseră prea strâmte pentru urmași. Aceștia au vândut-o, preferând ca reședință ieșeană o altă casă mai mare, situată ceva mai la vale, de partea cealaltă a străzii. Actualul Palat al Copiilor. Casa „Canta” a ajuns, din mână în mână, în proprietatea comunei Iași, adică a municipalității, cum am spune noi azi. Primăria construise în spatele casei Canta, pe locul fostelor case Costache Conachi, peste drum de Liceul Internat de Băieți, actualul Colegiu „Negruzzi”, Școala Normală de Fete. Logic, în casa Canta a fost instalată o altă instituție de învățământ, tot pentru fete: Școala Urbană de Gospodărie, care funcționa deja pe la 1914. La acea vreme, fetele nu aveau multe alternative în carieră. La Școala Normală se pregăteau pentru a deveni învățătoare. În casa Canta, învățau să fie gospodine. Da, la acea vreme existau și manuale speciale pentru lucrurile pe care acum fetele le învață „de la mama”.
Cantină-restaurant
Școala de Gospodărie, rebotezată în 1930, Școala de Menaj, a funcționat până după război, când noul regim a considerat degradant ca tovarășele de viață ale membrilor de partid să învețe să brodeze, să gătească și să țină socoteala banilor de coșniță. Așa că vechea casă boierească a devenit cantină-restaurant pentru Universitate. Rolul era ingrat pentru o casă de logofăt și chiar nu i se potrivea rolul de impinge-tava. Treptat, și-a recăpătat aerul boieresc, devenind un restaurant de lux, în care se țineau doctorate și conferințe internaționale.
O nouă tinerețe
Și-a păstrat acest rol și după 1990, până când vârsta a început să-și facă simțite efectele. A fost închisă după 2000, în așteptarea reabilitării și a rezolvării statutului său juridic incert. Nu prea era clar dacă aparținea Primăriei sau Universității. Până la urmă, casa a reintrat în patrimoniul Universității în 2015, demersurile pentru reabilitare începând imediat. Proiectul propriu-zis a fost întocmit în 2017. Un an mai târziu, era scoasă autorizația de construire pentru reabilitare. Mai ieri au venit și banii, guvernul alocând 10,7 milioane de lei. Licitația pentru desemnarea constructorului este în curs. Peste doi ani, cea mai bătrână casă din Iași își va începe o nouă tinerețe. Cine știe a câta.