Prin secolele XVII-XVIII, filosofi precum Thomas Hobbes, John Locke și, mai ales, Jean-Jacques Rousseau considerau statul ca rezultat al unui contract social încheiat între cetățenii liberi și o autoritate oarecare. Cetățeanul renunța la o parte din drepturile sale naturale în schimbul protecției și al altor servicii asumate de stat. Pe scurt, statul făcea ce nu putea face cetățeanul de unul singur. Comunismul a fost contractul social dus la extrem: statul asigura servicii de sănătate, învățământ, apărare, casă, mașină, butelie și necesarul de alimente sau haine, iar cetățeanul îi era fidel fără comentarii. Cam de atunci ne-am obișnuit noi cu un stat care asigură totul, mai bine sau mai rău, cu un tătucă aflat undeva la București, de unde dă câte ceva, dacă crede că merităm. Bun, dar ce te faci atunci când statul nu e capabil să-și îndeplinească obligațiile pe care el însuși și le-a asumat? Atunci când Bucureștiul mai mult te-ncurcă decât te ajută? Logic, cauți alternative care să ocolească procedura oficială. Cum anume, vom vedea împreună astăzi.
Justificări pentru centralism
Când pe harta lumii a apărut România, în 1859, Cuza i-a dat o structură de stat centralizat, întreaga viață a țării gravitând în jurul Bucureștiului. Era poate necesar, dat fiind faptul că în Moldova mișcarea antiunionistă era foarte puternică, iar statul s-ar fi putut dezintegra oricând. Centralismul a fost menținut și după primul război mondial. Era poate necesar, pentru a putea suda provincii cu istorie și componență etnică diferite. Regăsim același centralism și în perioada comunistă. Nimic suprinzător, pentru că un regim autoritar nu poate funcționa decât într-un astfel de cadru. Același centralism s-a menținut și după 1990, evenimentele de la Târgu Mureș justificându-l. Centralismul s-a menținut și după aderarea la Uniunea Europeană, deși aceasta funcționează pe baza unei largi autonomii a autorităților locale. Rezultatul? O birocrație sufocantă și un aparat administrativ central aflat la ani-lumină de nevoile cetățeanului din celălalt capăt al țării. Ca jurnaliști, am avut ocazia să constatăm în nenumărate rânduri cât de departe este un ministru sau un secretar de stat de o problemă arzătoare pentru ieșeni.
Birocrație sufocantă
Din păcate, la noi, cuvântul „autonomie” este aproape tabu. E suficient să-l pronunți, pentru a fi bănuit că ești vândut ungurilor care vor să fugă cu Ardealul în spinare. Nimic mai fals. În context european, autonomia locală nu înseamnă altceva decât libertatea acordată autorităților regionale de a gestiona direct problemele locale. Să luăm ca exemplu celebrul Program Național de Dezvoltare Locală. Autoritățile locale din toate comunele, orașele, municipiile și județele țării trimit proiectele la Ministerul Dezvoltării, care le analizează și stabilește pentru care dă bani. Iar în țara asta sunt 3.323 de unități administrativ-teritoriale, fiecare trimițând măcar 2-3 proiecte. Cam cât de serioasă credeți că poate fi o analiză făcută de un birou compus din 5-6 oameni, care au de analizat fiecare vreo 2.000 de propuneri în decurs de nici o lună? Credeți că un om poate analiza cu atenție 100 de proiecte pe zi? Adică unul la fiecare 5 minute de muncă? Iar acesta este doar un exemplu referitor la aberațiile pe care le poate naște centralizarea statului. Nimic n-ar fi fost mai simplu decât ca Guvernul să aloce o sumă X fiecărei regiuni de dezvoltare sau sume diferite, în funcție de populație și grad de dezvoltare și să le spună „Bă, băieți, ăștia-s banii, alții nu vedeți. Aveți grijă cum îi cheltuiți și nu uitați să puneți câte o plăcuță pe care să scrie că din prea mare mila Guvernului s-a asfaltat drumul ăla”.
Guverne reticente
Culmea este că legea noastră nu interzice, ci chiar statutează autonomia locală ca pe o componentă fundamentală a autorității statale. Există chiar și o lege cadru a descentralizării, adoptată încă din 2006, prin care se stabilesc regulile de transfer de competențe de la Guvern către autoritățile locale. Doar că una este ca principiul să fie prevăzut într-o lege și cu totul alta ca el să fie și aplicat. În practică, guvernele din ultimii 12 ani s-au arătat la fel de reticente în cedarea unor atribuții către autoritățile locale, la fel de străine de necesitățile acestora și la fel de preocupate exclusiv de interesele Bucureștiului. Iar gesturi stupide, precum declararea autostrăzii Comarnic – Brașov ca prioritate națională, au avut darul de a irita și mai mult. E o autostradă care pleacă de nicăieri și ajunge niciunde. Singurul rol al acesteia va fi de a permite bucureștenilor să ajungă mai repede la Poiana Brașov în weekend, scăpându-i de ambuteiajele de pe DN 1.
Asociații de dezvoltare
Din astfel de motive, reprezentanții unora dintre cele mai importante orașe ale țării s-au hotărât să se folosească de o portiță legală pentru a-și lua soarta în propriile mâini. Aceeași lege a descentralizării spune că, în vederea exercitării competențelor, unitățile administrativ-teritoriale se pot organiza în asociații de dezvoltare intercomunitară. Legea nu spune care competențe anume, dar nici nu interzice vreuna. Legea nu spune ce ar putea face aceste asociații, dar nu spune nici ce nu au voie să facă. Cu alte cuvinte, terenul este liber și se poate planta orice.
Pentru banii UE
De la această fereastră a plecat și ideea înființării Alianței Vestului, formată din orașele Cluj-Napoca, Oradea, Arad și Timișoara. Alianța a fost înființată în decembrie anul trecut, pentru un singur scop: banii europeni. Practic, asocierea celor patru orașe reprezintă o structură cu personalitate juridică, deci poate propune direct Bruxelles-ului finanțarea unui proiect cu impact regional. Altfel, acest lucru l-ar putea face doar Guvernul. Asocierea este totodată suficient de mare pentru a putea pune pe masă banii necesari cofinanțării acelui proiect cu impact regional. Este autonomie locală în stare pură, aplicată fără a pune cu ceva în pericol integritatea statului. De fapt, chiar în România mai există situații în care o autoritate inferioară discută direct cu Bruxelles-ul, peste capul Bucureștiului sau al Guvernului. Delta Dunării este un astfel de exemplu.
Listă de proiecte
Alianța Vestului și-a făcut deja o listă de proiecte pentru care vrea să caute finanțare direct la Bruxelles. Este vorba de electrificarea căii ferate dintre cele două orașe, ca și de un drum expres sau o autostradă Oradea – Arad. Acesta ar urma să reprezinte sectorul românesc din Trans Carpatia, ruta europeană care leagă Polonia de Belgrad. La ora actuală nu există nicio autostradă transcontinentală pe relația nord-sud. Digitalizarea administrației publice sau punerea în comun a bazelor de date, pentru ca informațiile să fie utile investitorilor străini reprezintă alte proiecte pe care le au în gând primarii din vestul țării.
Provincia Transilvania de Nord
Ideea celor patru edili ardeleni a fost preluată din zbor și de alții. Primarul din Baia Mare, Cătălin Cherecheș, a inițiat proiectul Provincia Transilvania de Nord, o asociere a consiliilor județene și primarilor de municipii și orașe din Maramureș, Satu Mare, Sălaj și Bistrița. Principalele proiecte dorite de noua structură sunt un drum expres între Baia Mare și Satu Mare, șosea de centură pentru Baia Mare, un drum spre Baia Sprie și unul spre Sighetul Marmației, un pod peste Tisa spre Ucraina și un drum expres Baia Mare – Zalău, până la intersecția cu autostrada Transilvania. Pentru a-și asigura sprijinul public și, probabil, și pentru a pune o presiune suplimentară asupra capitalei, proiectele Provinciei Transilvania de Nord vor fi lansate doar după dezbaterea lor publică și votarea electronică de către cetățeni.
Necesar în infrastructură
Aceeași dorință, de punere în practică a proiectelor locale uitate de capitală a dus și la constituirea asociației „Moldova se dezvoltă”, care reunește municipiile Iași, Suceava, Botoșani, Piatra Neamț, Roman, Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc (foto sus). Umblă vorba că la asociație vor adera și orașele Bârlad, Comănești și Vaslui. În zona noastră există două mari dureri: autostrada A8 Iași – Târgu Mureș și autostrada A7 Buzău – Bacău – Roman – Suceava – Ucraina. Ambele există doar pe hârtie, iar de peste 10 ani de la București vin doar promisiuni. Asoicerea vizează și realizarea șoselelor de centură ale orașelor participante la proiect, extinderea rețelelor de utilități sau modernizarea transportului feroviar. Alte proiecte, mai mărunte vizează investiții în educație, sănătate, mediu și turism.
Influența politicului
Care sunt șansele unor astfel de structuri să poată face efectiv ceva pentru locuitorii orașelor sau județelor care le compun? Păi, depinde, dar nu foarte mari, în orice caz. Legislația este foarte permisivă, după cum am spus deja. Doar că intervin și alți factori. Unul este cel politic. În cazul Alianței Vestului, de exemplu, toți primarii orașelor care o compun fac parte din același partid. Teoretic, singura politică a unui primar este interesul cetățeanului. Practic, știm prea bine că nu este așa. E suficient ca la viitoarele alegeri locale structura politică să se schimbe, pentru ca alianța să fie în pericol de dezmembrare. Al doilea factor și cel mai grav de altfel, este cel clasic: banii.
Greu cu banii
Asociația din care face parte și Iașul este o alianță a săracilor. Singurul oraș care poate juca un rol de catalizator și de motor economic este tocmai Iașul. Noi avem mai multă forță financiară decât Botoșaniul, Suceava, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei la un loc. Va fi greu să strângem sumele necesare cofinanțării unor proiecte mari, precum autostrăzile. În plus, există riscul apariției orgoliilor locale. Deocamdată, relațiile dintre primarii Iașului și Suceavei sunt pozitive. Să nu uităm însă că și Suceava are pretenții de capitală regională. Apropo de orgolii, ați observat că din asociația noastră lipsește taman Bacăul, al doilea oraș ca forță economică din Moldova? Ei au preferat să meargă pe mâna Guvernului și au câștigat o șosea de centură în profil de autostradă și angajamentul recent al ministrului finanțelor, Eugen Teodorovici, că autostrada Bacău – Brașov, altă autostradă fără început și fără capăt, reprezintă o prioritate. Au și ei pilele lor.