Am pierdut și competiția asta. Clădirile de patrimoniu, în voia sorții

Reflector

Mai zilele trecute, Iașul nostru a reușit contraperformanța de a se face din nou de băcănie la nivel național. Iar asta, culmea, cu o inițiativă altminteri lăudabilă. Festivalul iei. Niște jurnaliști cu ochiul ager au sesizat faptul stupid că pe afișul manifestării era prezentată o ie „made in China”. Altfel spus, dintre sute și mii de ii tradiționale, cusute cu grijă de vreo bunică de azi pentru nunta ei de ieri, organizatorii festivalului au reușit să aleagă pentru ilustrarea unei manifestări închinate sufletului românesc taman o imitație de doi bani, făcută pe cine știe ce vapor. Afișul a fost schimbat în doi timpi și trei mișcări, dar obrazul tot pătat a rămas. Asta, la doar o săptămână după ce lumea s-a crucit când lângă bustul și teiul lui Eminescu a apărut o monstruozitate modernă de tablă care se potrivea cu Luceafărul ca nuca în perete. Nu știm cum se face, dar reușim să o dăm în bară până și cu lucrurile cele mai simple. De cele serioase, care ar trebui să reprezinte brandul Iașului, ne e și groază să pomenim. Pentru că la astea, de mult ne-au dat ceață alții.

Restaurarea cu bani UE
De exemplu, și despre asta vom vorbi azi, în privința restaurării și conservării patrimoniului. Clădirile vechi, construite la începutul secolului trecut, reprezintă una dintre atracțiile turistice ale oricărui oraș din țara noastră. În restul Europei au rămas puține clădiri în stil „art nouveau”, cu stucaturi elaborate amintind de rococoul de la Versailles, fără a fi la fel de obositoare. Neoclasicismul românesc este un stil unic, care atrage ca un magnet orice obiectiv de turist japonez. Ca urmare, multe municipalități au pariat pe restaurarea patrimoniului arhitectural, mai ales că și madam Europa dă bani serioși pentru asta. Nimic mai simplu decât să-ți renovezi patrimoniul pe bani europeni și să atragi pe urmă turiștii cu el, nu? Ei bine, până și în această privință reușim să rămânem corigenți.

Au rămas puține
Iașul mai are doar puține clădiri de patrimoniu valoroase. Majoritatea celor din centrul orașului au dispărut sub buldozerele lui Ioan Manciuc în anii ’70, pentru a face loc bulevardelor Independenței, Ștefan cel Mare sau Anastasie Panu. Au scăpat de sistematizare cele mai izolate, mai depărtate de buricul târgului, cele a căror demolare era problematică tehnic sau cele care deja reprezentau prea mult în mentalul colectiv pentru a fi jertfite realismului socialist. Fosta Prefectură de pe Săulescu, Muzeul Unirii, Palatul Braunstein, casa Berthelot, casa Canta din Copou, sau casa Callimachi de pe Cuza Vodă se numără printre ele. Unele sunt incluse în programele de reabilitare demarate de către municipalitate.

Imagine din centrul orașului Oradea

Operațiunea: „chiriașul”
De fapt, cuvântul „demarate” nu este cel mai potrivit. El sugerează motoare ambalate, viteză, acțiune. În fapt, tocmai asta lipsește. În cazul Palatului Braunstein, de exemplu, primăria noastră a pierdut ani întregi negociind cu unicul chiriaș rămas acolo, care nu voia să plece în ruptul capului. N-am cunoscut în viața noastră vreun proprietar care să vrea să-și renoveze apartamentul și să se roage trei ani de chiriaș să-și facă valiza. Exact asta s-a întâmplat la Braunstein. Până la urmă, chiriașul respectiv a acceptat la schimb… casa Berthelot. Vă puteți imagina că o clădire monument, legată de epopeea Iașului ca centru al rezistenței românești din primul război mondial, este o simplă locuință socială? Noi nu. Mutarea chiriașului a avut loc în 2017, iar un an mai târziu, municipalitatea s-a prins că respectiva casă ar merita restaurată în onoarea Centenarului Marii Uniri. Din nou negocieri cu chiriașul, să accepte totuși altceva. Iar timp pierdut degeaba. Tot în onoarea centenarului, municipalitatea a cumpărat anul trecut palatul Callimachi de pe Cuza Vodă, fostul sediu al PNȚ-CD. Acolo se preconiza amenajarea unui Muzeul al Centenarului.

Poate la anul
Ce a urmat? Păi, mai nimic. De bine, de rău, licitația pentru lucrările de reabilitare a Palatului Braunstein s-a finalizat, iar acum se lucrează. Zilele trecute, trecând prin Piața Unirii, am văzut cupola desfăcută cu grijă, scândură cu scândură. Ce e drept, e drept. Italienii care au prins contractul par să lucreze cu toată atenția și discreția necesare, iar disconfortul produs ieșenilor este minim. Dacă nu vor fi întârzieri, la anul vom putea admira un palat Braunstein ca nou. Dacă vor fi, probabil panglica se va tăia în 2021, dar e bine și așa. Când va fi și deschis publicului e altă poveste și o vom discuta la momentul respectiv.

De-a v-ați ascunselea
Din păcate, lucrările de la Braunstein reprezintă singura veste bună pe care v-o putem da. Chiriașul din casa Berthelot refuză să primească altă locuință de la primărie. Încercarea de evacuare pe cale judecătorească a eșuat. Mai mult, municipalitatea a fost obligată luna trecută să și rebranșeze casa la utilitățile pe care le tăiase pe motiv de datorii. Probabil că juriștii municipalității și-au făcut facultatea la fără frecvență, dacă vor fi făcut-o și pe aia. Ca urmare, proiectul de reabilitate, pentru care s-a și găsit constructor, a rămas în aer. Totuși, paradoxal, niște schele au fost ridicate pe casă. Nimeni nu știe ce se întâmplă.

Aproape ruină
Bun, dar Casa Callimachi? Doar aia e 100% a primăriei, cumpărată cu banii jos, nu? Da, doar că a fost cumpărată ca „proaspăt renovată”, iar după achiziție s-a constatat că este inclusă în clasa a II-a de risc seismic. Aici am spune ceva și despre inginerii municipalității și despre angajații de la „achiziții”, dar nu ne place să înjurăm. Prin urmare, după ce a dat 3,7 milioane de lei pentru achiziție, Primăria se află în situația stupidă de a mai cheltui 17,5 milioane de lei pentru consolidare. Au trecut doi ani de la achiziție, a trecut și anul centenarului, iar de muzeul dedicat lui nu se mai aude nimic. Oricum, deja e cam târziu pentru a se mai cere bani europeni. Actualul exercițiu bugetar al UE se încheie la sfârșitul acestui an. În 2020 s-ar putea să fie alte priorități, în afara patrimoniului.

Primarul Bolojan: „Lucrările de amenajare a arheoparcului din incinta Palatului Princiar al Cetății Oradea, începute în aprilie 2018, sunt în prezent realizate în proporție de 98%. În cursul lunii iulie se vor finaliza ultimele etape de execuție, după care se va trece la recepția lucrărilor. Între zidurile catedralei s-au amenajat două morminte regale, în memoria Regelui Ladislau I al Ungariei (1077-1095), cel care a întemeiat la Oradea o mănăstire în cinstea Sfintei Fecioare Maria, și a Regelui Sigismund de Luxemburg. Acestea sunt realizate din marmură albă și «roso» şi sunt inscripționate cu plachete comemorative. Pentru informarea vizitatorilor, s-a amenajat un panou care concentrează informații despre Cetatea Medievală, despre catedrala gotică și despre cei doi regi”

La alții se poate
De ce suntem atât de indignați? Pentru că vedem că „alții” pot. Prin 2015, la Oradea a început cercetarea arheologică a curții Palatului Princiar, construit peste ruinele vechii catedrale gotice, distruse în timpul năvălirii tătare din 1241. Primăria locală s-a gândit să pună în valoare unele vestigii arheologice și să le conserve pe altele. Lucrările au început anul trecut. Acum sunt gata în proporție de 98%. Firește, totul a fost gândit pentru turiști, amenajarea având în centru cele două morminte regale descoperite acolo. Unul este al regelui Ladislau cel Sfânt al Ungariei, cel care a construit cetatea Oradei. Sfânt în calendarul catolic și sfânt pentru orice ungur, regele va fi o bună atracție turistică pentru vecinii noștri din vest. Al doilea mormânt este cel al lui Sigismund de Luxemburg, singurul împărat al Sfântului Imperiu Roman de Neam German care este înmormântat în afara acestuia. A murit la Praga, dar a cerut să fie îngropat la Oradea, pentru a fi alături de soția sa, înmormântată la picioarele sfântului Ladislau. O frumoasă poveste de dragoste, numai bună pentru turiștii germani. A, lucrările de la ruinele catedralei orădene au fost finanțate, evident, pe bani europeni.

„Încă unul dintre palatele din centrul istoric al Oradiei şi-a recăpătat splendoarea de odinioară. Au fost date jos schelele de pe Casa Kolozsváry (…). Lucrările au început în urmă cu un an, valoarea acestora fiind de aproape 430.000 de lei. Construcţia Casei Kolozsváry a fost finalizată în anul 1912 după planurile şi sub îndrumarea arhitectului orădean Sztarill Ferenc, la comanda proprietarului, Kolozsváry Sándor, de profesie bijutier. Acesta și-a demolat casa fără etaj în anul 1910 și a construit minunatul palat pe care-l putem admira şi azi”, a precizat Ilie Bolojan, primarul din Oradea, pe pagina sa de Facebook

Alta gata
Oradea are și ea un fel de palat Braunstein, casa Koloszváry. E ceva mai mică decât palatul nostru și, iertat fie-ne patriotismul local, mai puțin frumoasă. Construită în 1912, casa Koloszváry și-a recâștigat zilele trecute frumusețea strălucitoare de altădată. Săptămâna trecută se demontau ultimele schele, la capătul unor lucrări începute acum abia un an. Mai trebuie să se dea cu var prin spațiile comerciale de la parter și treaba e gata. Și-atunci, cum să nu dai cu basca de pământ de indignare că alții pot, iar ai noștri caută scuze?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *