Cheile bisericii din Betleem. Un sultan indecis. Un război pierdut. O insulă pârjolită de soare. O scrisoare găsită. O femeie urâtă. Un tânăr cartofor și afemeiat. Ce au toate acestea în comun? Aparent, nimic. De fapt, totul. Au fost factorii decisivi ai unuia dintre momentele sărbătorite în stradă în fiecare an, când se țin discursuri, se fac defilări militare și retrageri cu torțe. Niciunul dintre factorii de mai sus nu este menționat în discursuri pentru că în bună măsură, au rămas ascunși în negura istoriei. Despre 24 ianuarie, ziua unirii Moldovei cu Țara Românească, ați citit în manualele de istorie cuvintele lui Mihail Kogălniceanu: „Unirea, națiunea a făcut-o”. Povești. A făcut-o o femeie. Citiți în cele ce urmează povestea nefardată și necunoscută a Unirii din 1859. Am scos-o din terfeloagele în care zăcea, am scuturat-o de praf și v-o oferim astăzi dumneavoastră, cititorii noștri dragi.
Credință și strategie
În urma unuia dintre multele războaie cu turcii, Rusia obținuse statutul de protector al tuturor ortodocșilor, inclusiv a pelerinilor din Locurile Sfinte aflate sub stăpânire turcă. Printre altele, ortodocșii primiseră în grijă biserica Sfântului Mormânt, decizie care firește, i-a deranjat pe catolicii protejați de Franța. Pe la 1852, în urma unor negocieri dure, sultanul Abdul Medjid a acceptat să cedeze, în compensație, cele trei chei ale bisericii Nașterii Domnului din Behleem catolicilor, care au primit și dreptul de a oficia slujbe la mormântul Fecioarei. Dar asta i-a supărat pe ruși, care au obținut de la sultan un firman secret care l-a anulat pe cel semnat pentru catolici. Când au ajuns pelerinii la Bethleem, a izbucnit scandalul. Catolicii spuneau că au cheile bisericii, ortodocșii că au un act prin care le sunt înapoiate. Exasperat, sultanul a decis până la urmă să cedeze biserica din Bethleem către catolici, cerându-le ortodocșilor să se mulțumească cu cea din Ierusalim. A fost primul pas spre Unire.
„Bolnavul Europei”
Al doilea pas a fost reprezentat de nervii țarului rus. Nicolae I a declarat război Turciei și a ocupat Țările Române, în 1853. Rușii erau siguri de victorie, pentru că Imperiul Otoman, supranumit „bolnavul Europei”, era slab militar. În precedentele războaie, rușii îi bătuseră pe turci de le sunase apa în cap oriunde îi prinseseră. Doar că de data asta, turcii au primit un ajutor neașteptat. O flotă engleză a venit în Dardanele, urmată de una franceză. Încurajați, turcii i-au atacat pe ruși la Tulcea. Rușii le-au scufundat flota la Sinope. Franța și Anglia au declarat război Rusiei, iar Austria a ocupat Țările Române, ca să-și asigure chipurile liniștea la frontieră. Tot acest haos a fost denumit „războiul Crimeii”, deși luptele s-au dus din Finlanda până în Kamciatka, pe malul Pacificului. După trei ani, Rusia a cerut pace. Urma pasul trei.
Gurile Dunării
Pentru ca Rusia să fie îndepărtată de la gurile Dunării, slăbindu-i-se astfel influența în zonă, Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei. N-a fost războiul nostru, dar l-am câștigat. Țările române au intrat sub protecția aliaților învingători, adică a Franței, Angliei, Imperiului Otoman și… a regatului Sardiniei. Din cei un milion de soldați care fuseseră aruncați în luptă împotriva Rusiei, insula Sardiniei trimisese doar 10.000, adică abia 1%. Dar făcea parte dintre aliați, așa că avea drepturi. Urma pasul al patrulea.
Italienii și Franța
Sardinia urmărea ea însăși un mare scop politic, acela de unificare a Italiei. A avut norocul unuia dintre cei mai mari diplomați europeni din istorie, contele di Cavour. Acesta s-a gândit că unirea italienilor va fi mai ușor acceptată dacă se mai unesc și alții, undeva prin Europa. Așa că a început să bată apropoul pe lângă Franța că românilor le-ar prinde bine o unire. S-ar fi obținut mai multe rezultate favorabile Franței. Austria era scoasă de la Dunăre, ca și Rusia. Între acestea și Imperiul Otoman apărea un stat tampon mai greu de ocupat militar. Se câștiga liniștea în Balcani, iar Franța își întărea prestigiul internațional. Cu puțin noroc, putea pune ea ca domnitor în noul stat vreun prinț francez.
Vot cenzitar
Unirea țărilor române era ușor de făcut, pentru că niciuna nu mai avea domnitor. Soluția logică era alegerea unui singur domnitor în ambele țări. Sub supravegherea Franței, în Moldova și Muntenia s-au organizat în 1856 alegeri pentru Divanurile ce aveau să aleagă la rândul lor, domnitori. În Moldova, de alegeri s-a ocupat ministrul finanțelor, Nicolae Vogoride. De ce ministrul finanțelor? Pentru că votul era cenzitar. Puteai vota dacă aveai un venit minim anual. Iar venitul era calculat și autentificat de ministru. La sugestia austriecilor și mai ales a turcilor, care îi promiseseră tronul Moldovei, Vogoride a falsificat pur și simplu listele de votanți, astfel încât din alegeri a rezultat un Divan care se opunea unirii. În Muntenia câștigaseră unioniștii, dar asta nu mai conta. Doar că Vogoride a făcut greșeala vieții lui. S-a apucat să-și laude, în scrisorile trimise fratelui său la Constantinopol, abilitatea cu care falsificase alegerile. Iar scrisorile sale erau citite sistematic, fără ca el să o știe, de propria soție, Ecaterina Conachi. Cocuța, cum i se spunea.
Scandal internațional
Iar curiozitatea feminină a fost al șaselea pas spre Unire și cel decisiv. Cocuța era sora vitregă a marelui diplomat Costache Negri, un fervent unionist. Cum soțul său era ocupat să-i toace zestrea prin cazinouri și bordeluri, Cocuța, rămasă singură, transformase conacul de la Țigănești-Galați într-un adevărat cuib unionist. Aici veneau Negri, Alecsandri, Kogălniceanu, Cuza și mulți alții. Iar aici Cocuța a pus în mâinile fratelui scrisorile soțului său. Scrisorile au fost publicate în „L’Etoile d’Orient”, „Steaua Orientului”, ziar care apărea la Bruxelles. Scandalul a fost imens. Franța a protestat energic, cerând repetarea alegerilor. Inițial, Turcia a refuzat, dar când lângă Franța a venit și Marea Britanie, a fost nevoită să accepte. Alegerile s-au reluat, rezultând și în Moldova un Divan unionist. Vogoride a fost demis, iar conducerea Moldovei a fost asigurată în continuare de o căimăcămie formată din trei oameni, toți unioniști. Calea spre unire era deschisă. Cei trei caimacami, Anastasie Panu, Vasile Sturdza și Ștefan Catargi, înlocuit mai târziu cu Ioan Alexandru Cantacuzino, nu vor face altceva decât să pregătească alegerea în Moldova a unui domn favorabil unirii.
Compromisul
Al șaptelea pas i se datorează neatenției reginei Victoria a Marii Britanii. Concret, Marea Britanie nu voia unirea, preferând două țări slabe, mai ușor de controlat. De cealaltă parte, împăratul Napoleon al III-lea voia ca pe tronul celor două principate unite să fie pus un principe străin, de preferat francez. Reginei Victoria nu-i surâdea ideea unui stat condus de un prieten prea apropiat Franței. În schimbul sprijinului britanic, Franța s-a văzut nevoită să accepte o unire parțială, susținută și de Turcia. Rezultatul de compromis a fost Convenția de la Paris din august 1858. Iar ce scria în ea, numai unire nu se chema. Cele două țări „unite” urmau să aibă câte un domnitor, român, nu străin cum voia Franța. Urmau să existe două guverne, două adunări legiuitoare, până și steaguri diferite. Unde era unirea? Păi, cele două steaguri urmau să aibă în comun o bandă albastră, ca semn al „unirii”. Cele două armate urmau să aibă un șef unic. Curtea supremă de justiție urma să fie comună, iar la Focșani urma să funcționeze o comisie care să elaboreze legile de interes comun. Cele două țări rămâneau supuse Turciei, plăteau tribut și nu puteau avea o politică externă proprie. Doar că regina Victoria uitase să prevadă un mic amănunt în convenție, amănunt speculat imediat de unioniști.
Același domn
Convenția nu spunea ce se întâmplă dacă cei doi domnitori diferiți sunt una și aceeași persoană. Acesta a fost al optulea pas. Un principiu fundamental în drept spune că ce nu este interzis în mod expres, este permis. Așa s-a ajuns la ideea alegerii aceluiași domn atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Dar cine să fie?
38 de candidați
Pasul al nouălea a fost o lovitură care a lăsat mască întreaga Europă. O cacealma jucată la mare artă. Imaginați-vă un șahist care își sacrifică regina aparent prostește. Abia după cinci mutări îți dai seama că te face mat. Așa au făcut unioniștii, iar tonul a fost dat de cei moldoveni. Adunarea Electivă moldoveană avea 55 de membri, 33 fiind unioniști. Numărul total al candidaților la domnie era de… 38, iar Cuza, comandantul micii armate moldovene, nu făcea parte dintre ei. Cei mai importanți candidați erau fostul domnitor Mihail Sturdza și fiul său, Grigore Sturdza, din tabăra conservatoare, respectiv Vasile Alecsandri și Costache Negri din tabăra unionistă. Grigore Sturdza voia și el unirea, sub propria coroană, fiind susținut de Rusia și de o trupă de mercenari polonezi. Balanța părea că se înclină spre el.
Alecsandri a renunțat
Cum s-a ajuns la Cuza, totuși? Deputații s-au adunat pe 28 decembrie 1858 pentru a alege domnul Moldovei, dar nu au putut cădea de acord. Erau prea mulți candidați pentru ca vreunul să fie majoritar. Așa că unioniștii s-au adunat în casa lui Costache Rolla, actualul Muzeu de Științe Naturale. Dezbaterile au ținut, pe 3 ianuarie, de dimineață până seara. În ultimul moment, Vasile Alecsandri a renunțat la candidatură. Imediat, deputatul Neculai Pisoțchi l-a propus pe… Cuza. Acesta era un fervent unionist, dar era un cartofor înrăit, se întindea la beții până noaptea târziu și era un afemeiat notoriu. Nu era nici cu francezii, nici cu rușii, fiind total afon în politică. Tocase o bună parte din zestrea cu care venise soția sa, Elena, așa că Alecsandri i-a donat banii necesari pentru a îndeplini condiția de avere.
Dubla alegere
Cuza era aparent cea mai proastă variantă cu putință și tocmai de aceea existau șanse să fie votat și de conservatori. Un fel de „hai să-l votăm pe ăsta deocamdată și vedem noi mai încolo”. Așa s-a ajuns ca Alexandru Ioan Cuza să primească toate cele 55 de voturi ale Adunării Elective, lăsându-l pe Grigore Sturdza fără replică. La București, conservatorii aveau 46 din cele 72 de mandate. Totuși, pe 24 ianuarie, sub presiunea mulțimii care amenința să năvălească în Cameră, și conservatorii au acceptat alegerea lui Cuza. Din nou unanimitate, iar unirea era făcută.
Făcută șmecherește
Ultimul pas a fost confirmarea ei, pentru că dubla alegere ocolea prevederile Convenției de la Paris. Costache Negri, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și încă alții au bătut în lung și-n lat drumurile Europei, pentru a convinge capetele încoronate să accepte unirea, văzută ca provizorie. Dar, vorba lui Napoleon, „nimic nu este mai etern decât provizoratul”. Unirea temporară, făcută șmecherește, avea să rămână definitivă. Împlinește luna asta 161 de ani.