Vocalize în culise. Cosmin Marcovici, directorul noncoformist al Operei din Iaşi

Caterincă de Bahlui

Spre deosebire de alţi tenori, eu am un refugiu: când mă lasă corzile vocale, mă salvează corzile chitarei

Mult mai modest decât predecesoarea sa, directorul interimar al Operei Naţionale din Iaşi, Cosmin Marcovici, e un tip discret, nu foarte vizibil în peisajul media cultural. Omul îşi interpretează rolurile pe scenă ca şi înainte de a ocupa onoranta funcţie, mai cântă câte un pic şi într-o trupă rock, practic nu e genul de tip care să-şi etaleze muşchii administrativi pe toate canalele de comunicare. Ce-i drept, stă şi mereu cu sabia deasupra capului, întoarcerea lui Beatrice Rancea la cârma Operei fiind mereu pusă în discuţie prin tot felul de zvonuri. Dar, mai multe despre gândurile lui Cosmin Marcovici am aflat din jurnalul său personal.

– Uneori, când îmi vin tot felul de acte la semnat, mă apuc cu mâinile de păr, zău! Nu ştiu ce arie să pot asocia cu această activitate atât de stresantă şi funcţionărească precum cea de director de operă. Lăsaţi-mă să cânt!, era titlul unei operete de Gherase Dendrino. Fix asta îmi vine şi mie să urlu de la biroul directorial. M-am săturat de scadenţe, state de plată, contracte, bilanţuri etc. În loc să citesc partituri, descifrez balanţe contabile. Iar astea sunt al naibii de grele, trebuie să fii un Pavarotti al finanţelor ca să le poţi interpreta cum trebuie. Bine, Pavarotti nu ştia nici notele, el cânta după ureche. Cam aşa fac eu cu actele administrative. În rest, Opera merge bine. Am montat săptămâna trecută două spectacole de forţă, Cavaleria Rusticană şi Paiaţe. Tot ziceau unii că nu am nicio premieră în program. Aşa e, dar cel puţin am reuşit să fac un repertoriu divers. Premierele costă, trebuie să faci decoruri noi, costume noi, o grămadă de chestii care presupun bani şi iar bani. Beatrice era mai largă la pungă, plătea nişte onorarii babane, treaba ei. Ce-i drept, noi, cei de la Operă, avem salarii duble faţă de vecinii noştri de la Teatru. Dar şi muncim mai mult, asta e clar! Faţă de băieţii ăia de la Alecsandri, care recită pe scenă, noi cântăm, facem cu adevărat o chestie grea a naibii. La noi, cum iei un guturai, ieşi din piesă, la revedere. Pe când un actor, oleacă de răguşeală nu-l deranjează, dimpotrivă, poate aduce o nouă personalitate rolului său. La Operă, suntem doar trei categorii de artişti: tenor, bas şi bariton. Nu poţi să fii şi una, şi alta, sau toate trei în acelaşi timp. Dar nici una dintre ele, da. Ţi s-a şubrezit vocea, eşti pa! În fine, sunt multe de filozofat pe tema asta, iar eu abia am avut timp să scriu aceste însemnări de taină. Ia să mă duc la cabină, am programată o audiţie. Cică vin nişte artişti ai auditului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *