Serial IEȘEANUL, 30 de ani de la Revoluție. Ororile comunismului: deportările în Bărăgan și munca silnică de la Canal

Metropolis

Am vorbit noi relativ recent despre deținuții politici pe care Iașul nostru i-a trimis în pușcăriile comuniste. N-am vorbit destul, pentru că firul roșu al comunismului a fost represiunea împotriva adversarilor regimului, reali sau, cel mai adesea, închipuiți. Personajul principal din „Cel mai iubit dintre pământeni” îi povestește la un moment dat unui „coleg” de celulă că a fost condamnat la trei ani de închisoare, deși nu a făcut nimic. „Păi, de asta ți-au și dat doar trei ani. Altfel, luai 20”, îi răspunde acesta. Nu trebuia să fii vinovat de ceva pentru a fi condamnat. Sovieticii aveau în Codul lor penal o infracțiune absurdă: „bănuiala de spionaj”. Erai bănuit, chiar dacă nu se putea dovedi nimic împotriva ta? Ghinion, te-ai scos cu 25 de ani de Gulag. Era un sistem foarte eficient prin care regimul înfricoșa pe toată lumea, reușind să înăbușe până și gândul la revoltă. Iar Gulag a existat în orice țară înscrisă pe „drumul luminos al construcției comunismului”. Inclusiv în România. Despre două puncte din constelația Gulagului românesc vom vorbi și noi astăzi: Canalul și Bărăganul. Puțini sunt cei care mai trăiesc azi pentru a povesti ce a fost acolo. O vom face noi, din povestirile celor care s-au întors vii din infern și au avut curajul să vorbească.

La hârleț și roabă
Construirea de lucrări enorme de infrastructură a fost damblaua comunismului. Regimul voia să epateze, să demonstreze că poate face mai mult decât capitalismul. Sunt istorici care afirmă că tocmai ambiția de a realiza proiecte gigantice și cheltuielile imense făcute, fără a putea fi recuperate vreodată au contribuit decisiv la prăbușirea finală a comunismului. Între 1932 și 1937, 200.000 de deținuți sovietici au construit, la hârleț și roabă, canalul Moscova – Volga. Între 1948 și 1952, alți 200.000 au lucrat la canalul Volga – Don. Cele două proiecte trebuiau să transforme capitala URSS în port la Marea Caspică, respectiv la Marea Neagră. În fapt, ele aveau să fie aproape inutile. Adâncimea minimă a celor două canale este de doar 5,5 metri, ceea ce le face accesibile doar barjelor și vaporașelor turistice. Scopul lor real a fost de a înspăimânta. Și a fost atins.

Costuri uriașe
Aceluiași scop primordial trebuia să-i servească și canalul Dunăre – Marea Neagră. Ideea în sine e veche. A fost lansată imediat după Răzoiul de Independență, când România a obținut Dobrogea de la turci. Când însă Carol I a văzut cât ar costa, a zis că are chestii mai importante pe care să cheltuiască banii țării. La Canal s-a gândit și nepotul său, Carol al II-lea. Întemeietorul școlii românești de mașini hidraulice, Aurel Bărglăzan, propusese încă din 1928 traseul canalului, același cu cel de azi. Și Carol II a renunțat la proiect din cauza crizei economice și, ulterior, a izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

Sistemul sovrom-urilor
Proiectul Canalului a fost relansat în 1948 de… Stalin, care a cerut comuniștilor proaspăt instalați în România să treacă la realizarea acestuia. Spre lauda lui, trebuie spus că Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a opus cât a putut. Exista temerea, nu lipsită de fundament real, că realizarea canalului ar fi dus la pierderea Dobrogei. Bulgaria pretindea că Dobrogea îi aparține de drept, România se apăra arătând că ar pierde deschiderea la Marea Neagră. Construirea Canalului ar fi rezolvat „problema”. În plus, jaful la care era supusă România de către „fratele mai mare” sovietic, prin impunerea unor reparații de război de trei ori mai mari decât cele stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și prin sistemul sovrom-urilor, societăți mixte în care practic România venea cu resursele, iar rușii cu vagoanele necesare pentru a le transporta la ei, ca și distrugerile provocate de război duseseră la o situație economică dezastruoasă. Numai canal nu ne mai trebuia, că în rest aveam de toate. Până la urmă, situația a fost tranșată de Stalin, după o întâlnire la Moscova cu Dej: noi construim Canalul, el îi garantează lui Dej că va rămâne la putere. Așa că pe 25 mai 1949, Consiliul de Miniștri aprobă investiția, care demarează imediat.

Amatorism total
Canalul început în 1949 era o aberație din fașă. Atunci când au început lucrările, nici măcar nu exista un proiect concret. Planșele frumos colorate pe care le vedeți azi când vorbește cineva de autostrăzi au fost gata abia în 1951. Timp de doi ani, mii de deținuți politici au săpat fără ca cineva să știe dacă măcar se sapă unde trebuie. Nici calculele elementare nu au fost făcute ca lumea. Un exemplu: într-un calcul vizând necesarul de oțel, tonele au fost confundate cu kilogramele. „Este o mică greșeală de 6 miliarde lei”, recunoștea Teohari Georgescu, ministrul de interne de atunci. La cursul de atunci, 6 miliarde lei însemnau 40 milioane de dolari. Aur, nu hârtie. E drept, 40 de milioane de dolari erau un mizilic față de costul total al lucrărilor, estimat la 2 miliarde de dolari. De 7,5 ori valoarea tuturor mijloacelor fixe din industria românească a anului 1950.

18.000 deținuți politici
Pentru construirea canalului au fost amenajate 14 șantiere, pe care au fost concentrați 30.000 de muncitori, conform statisticilor timpului. Dintre aceștia, cel puțin 18.000 au fost deținuți politici, dar unele estimări urcă procentul deținuților la 80% din total. Canalului i s-a făcut o publicitate intensă în presa vremii. Avea chiar și propriul ziar, muncitorilor li se asigura acompaniament cu tarafuri de muzică populară, reprezentații teatrale și difuzări de filme. Exista chiar și o echipă de fotbal a canalului, formată din foști jucători care fuseseră arestați sub diverse pretexte. Firește, imaginea idilică a Canalului, unde toată lumea muncește cu spor, călare pe excavatoare și camioane era doar pentru publicul larg. Utilajele moderne existau doar acolo unde lucrau muncitori liberi. În sectoarele „politicilor” însă, era iadul pe pământ.

Aproape necomestibilă
Hrana furnizată deținuților era, intenționat, proastă și insuficientă, furnizată de ferme de legume amenajate în apropiere și unde lucrau tot deținuți. Nu știm dacă ați încercat vreodată să trăiți cu ciorbă din frunze de sfeclă. Era componenta de bază a „meniului”, completată cu o zeamă neagră de orz mucegăit, denumită pompos „cafea”. O bucată de „pâine”, jumătate făină, jumătate diverse resturi sau chiar rumeguș completau rația zilnică. Chiar și această „mâncare” era dată în funcție de gradul în care fiecare brigadă își îndeplinea norma de lucru. Normă care era absolut fantastică și imposibil de realizat. Ea varia, în funcție de perioadă și de locul de muncă, între 3 și 6 metri cubi de pământ excavat cu hârlețul și cărat cu roaba pe cap de deținut. Un metru cub de argilă, solul în care s-a săpat, are 1.800 kg. Imaginați-vă un fost ministru sau profesor sexagenar, săpând 10 tone de pământ pe zi. Noi nu am reuși. Ca urmare, mortalitatea era imensă. Dar… necunoscută.

Mii de victime
Oficial, la Canal au murit 844 de deținuți politici. Istoricii au reușit să identifice, pe baza mărturiilor supraviețuitorilor și a descoperirii întâmplătoare a unor gropi comune, alte 1.034 de victime. Estimările merg însă până la 10.000 de victime în cei patru ani cât s-a lucrat la Canal. Arhivele sunt atât de incomplete, pentru că o bună parte a dosarelor au fost arse după închiderea lucrărilor în 1953. Dintre ieșenii care au fost trimiși să construiască socialismul la Canal, abia dacă știm vreo două nume. Unul este cel al profesorului Ioan Botez, întemeietorul școlii românești de antropologie. Arestat în 1948 pentru că ar fi sprijinit un grup anticomunist și eliberat în 1949 fără a fi fost măcar judecat, a fost arestat din nou în vara lui 1952 și trimis direct în lagărul de la Midia. La hârleț și sapă. A murit în ianuarie 1953, la nici 62 de ani și a fost îngropat fără cruce, la Țiganca Dobrogei. Al doilea nume este al unui supraviețuitor, Nicolae Tomaziu. A fost arestat în 1947, pentru participarea la un protest anti-comunist, deși la acea dată România era încă o democrație în care puteai înjura pe cine voiai. Șapte ani din viață i-a pierdut în temnițele de la Aiud și Văcărești, ca și la Canalul Morții. A reușit să supraviețuiască, murind acum doi ani, la venerabila vârstă de 101 ani.

Amortizate în 600 de ani
Canalul abandonat de Gheorghiu-Dej a fost reluat de Ceaușescu, în 1976, când a fost redescoperit proiectul lui Bărglăzan. Lucrările, făcute de această dată cu utilaje moderne și cu muncitori plătiți, au durat 8 ani. A rezultat al treilea canal ca lungime din lume, după Suez și Panama. Spre deosebire de acestea însă, el nu aduce niciun profit. Cheltuielile de construcție vor fi amortizate în 600 de ani.

Siberia României
Șantierele megalomanice nu au fost singura modalitate de lichidare fizică a indezirabililor. Rușii aveau obiceiul de a înființa sate noi oprind pur și simplu un tren cu arestați în miljocul câmpului și lăsându-i acolo să se descurce. Cam la fel s-a procedat și la noi în 1951, în noaptea de Rusalii. URSS era la cuțite cu Jugoslavia lui Tito. Noi eram frați cu rușii, deci și noi eram supărați pe sârbi. Ce faci când ești supărat pe vecini? Îi omori pe ai tăi, firește. Pentru că asta s-a făcut. O fâșie de 25 km față de frontiera cu Jugoslavia, trecând prin județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, a fost golită de oameni. Locuitorii a 258 de sate, inclusiv cei de pe insula Ada Kaleh, au fost încărcați într-o singură noapte în trenuri sau camioane și trimiși în Siberia României: Bărăganul. Acum e grânarul țării. Pe atunci, era deșert. În acest deșert au fost debarcați, în 18 puncte, 40.230 de oameni, inclusiv copii. Cel mai tânăr deportat era o fetiță de doar două zile. Vina deportaților? Faptul că locuiau aproape de granița cu sârbii. Deportarea a fost făcută efectiv ca într-o țară inamică, sub baionetele a 10.000 de soldați mobilizați special pentru operațiune.

Scopurile deportării
Această deportare aberantă a urmărit mai multe scopuri. Întâi, securizarea frontierei. Comuniștii noștri se temeau de infiltrarea agenților sârbi în Banat. Golind zona de locuitori, oricine trecea pe acolo putea fi împușcat fără discuții: sigur nu era de-al nostru. Logic, nu? Apoi, deportarea întregii populații lipsea de sprijin grupurile de partizani anticomuniști din munții Banatului, cum erau grupul avocatului Spiru Blănaru sau cel al colonelului Ioan Uță. Se rezolva și problema rezistenței țăranilor la procesul de colectivizare. Nu în ultimul rând, era colonizată cu țărani harnici și gospodari o zonă subdezvoltată și slab populată a României.

De toate nemurile
Marea majoritate a celor deportați nu erau sârbi, care ar fi putut fi bănuiți de sentimente favorabile lui Tito. „Doar” 775 de famii sârbe au fost deportate. Au fost strămutate 2.400 de familii de nemți care scăpaseră de marea deportare în URSS din 1945. Pe lângă acestea, 3.000 de familii de români bănățeni și 2.100 de familii de basarabeni și bucovineni. Scăpaseră de deportarea în Siberia fugind în România. Acum, România îi deporta în Bărăgan.

Condiții inumane
Iar deportarea a fost făcută în stil rusesc. Ajunși la destinație, bănățenii s-au trezit în plin câmp, locul fiecărei familii fiind marcat printr-o scândură cu un număr, prinsă de un țăruș înfipt în pământ. Fără apă, fără alimente, fără o minimă îngrijire medicală, deportații au luat-o de la zero. Și-au făcut întâi bordeie, apoi case din chirpici, construite în timpul rămas după munca obligatorie în agricultură. Se murea de foame, se murea de sete, de tifos exantematic, de dizenterie, de hepatită, de o banală enterocolită, de insolație, de orice. Din 40.230 de deportați, în 5 ani au murit 1.731. Dintre aceștia, 175 au fost copii. În 1956, deportații, care nu fuseseră acuzați oficial de nimic, au fost liberi să se întoarcă acasă, în Banat. Se relaxaseră relațiile cu sârbii, iar partizanii din munți fuseseră lichidați.

Satele demolate
Între timp însă, casele deportaților fuseseră ocupate. Regimul trecuse la etapa de sedentarizare a țiganilor nomazi. Întorși acasă, bănățenii s-au trezit din nou în câmp, la marginea satelor unde trăiseră până la deportare. Din nou, au pornit de la zero. Au lăsat în urmă, în Bărăgan, un pământ desțelenit și transformat în grânarul României și au început să-și reconstruiască viața în satele natale. Au pierdut 5 ani din viață sau chiar viața degeaba, fără nicio vină și fără nicio explicație. Satele înființate de bănățeni în Bărăgan au mai fost folosite o vreme ca domiciliu obligatoriu pentru cei eliberați din pușcăriile comuniste. Asta, până în 1964, când toți „politicii” au fost amnistiați. După grațierea generală, satele coloniștilor din Bărăgan au fost demolate, iar pământul arat și „redat agriculturii”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *