Kogălniceanu, marele artizan al unirii, exemplu al ingratitudinii urmașilor

Reflector

S-au împlinit recent 160 de ani de la unirea Moldovei cu Țara Românească. „Mica Unire”, așa cum este cunoscută îndeobște în istoriografia noastră. Mă rog, nouă termenul de „mică unire” ne repugnă. Fără sacrificiul Moldovei și Iașului din 1859, n-ar fi existat România, iar „Marea Unire”, nici atât. După noi, evenimentele din 1859 au reprezentat Marea Unire. Cea din 1918 a fost doar o completare, o urmare firească la urma urmei a unirii din 1859. Unirea din 1918 a fost mare doar din perspectiva suprafeței de teritoriu adăugat României. Despre eroul primei uniri vom vorbi și noi astăzi.

Eroul din umbră
Nu, nu la Alexandru Ioan Cuza ne referim. Am mai spus noi cu altă ocazie că s-a ajuns la alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei doar pentru că viitorul domn era aproape necunoscut, așa că nu deranja prea mult pe nimeni. Iar în 1859, muntenii ar fi ales ca domn și o mătură, dacă aceasta ar fi purtat coroana Moldovei. Marele artizan al unirii a fost avocatul Mihail Kogălniceanu, istoric, scriitor, diplomat, om politic și multe altele. Dar cine a fost acesta și ce a rămas de pe urma lui? În pofida aparențelor, Kogălniceanu poate fi dat ca exemplu al ingratitudinii urmașilor, după cum vom vedea și noi în continuare.

Înclinați spre reforme
De numele Kogălniceanu, istoria nu menționează nimic pe vremea lui Ștefan cel Mare sau Alexandru cel Bun. Nu prea se știe de unde au apărut Kogălnicenii. Se consideră că familia este originară din Basarabia. În sprijinul ipotezei vin atât mărturia lui Mihail Kogălniceanu, cât și faptul că aproape de malul Nistrului mai există încă un sat de vreo 600 de locuitori numit Cogîlniceni. Ce se știe însă cert este că Kogălnicenii au avut dintotdeauna chef de reforme. Nu le-a plăcut niciodată starea de lucruri prezentă și au făcut tot posibilul să o schimbe. Dacă n-ar fi acționat într-un sens pozitiv, ar fi fost considerați anarhiști, dacă n-ar fi fost șterși din manuale. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, un Kogălniceanu era mare vornic la curtea lui Constantin Mavrocordat. Un fel de ministru al afacerilor interne și al justiției, ca să traducem în termeni moderni.

Desființarea iobăgiei
Mavrocordat a fost unul dintre cei mai importanți domni fanarioți. A domnit de șase ori în Muntenia și de patru ori în Moldova, în total vreo 15 ani într-o parte și 6 ani în cealaltă. Domnea el și mai mult, dacă nu era ucis la Galați de un soldat rus în timpul unuia dintre numeroasele războaie ale țarilor cu turcii. Toată viața, Mavrocordat s-a ținut de reforme, cea mai importantă fiind desființarea rumâniei în Muntenia și a veciniei în Moldova. Adică a iobăgiei. Cel care a semnat alături de domn hrisovul de desființare a veciniei a fost vornicul Constantin Kogălniceanu, străbunicul eroului nostru.

Și deștept și chipeș
Mihail s-a născut la Iași, ca fiu al vornicului Ilie Kogălniceanu și tot la Iași a făcut și școala. Întâi la Trei Ierarhi, apoi la Miroslava, unde funcționa un pension francez. E actualul liceu tehnologic din comună, care îi poartă azi numele. Același pension avea să fie absolvit și de Cuza, Vasile Alecsandri sau Costache Negri. După obiceiul epocii, tânărul Kogălniceanu și-a continuat studiile în Franța și Germania, făcându-se cunoscut atât pentru puterea sa fantastică de asimilare a celor mai diverse cunoștințe, cât și ca un adevărat crai al saloanelor. Era tânăr, frumos, inteligent și știa să atragă atenția doamnelor și domnișoarelor. Ca mic amănunt, Kogălniceanu a fost coleg în Franța cu Grigore, fiul domnitorului moldovean Mihail Sturdza. De altfel, însuși domnitorul a fost cel care l-a sprijinit pe Kogălniceanu să învețe în străinătate. Avea să regrete profund ajutorul dat viitorului politician. Din Franța, Kogălniceanu a învățat ideea de revoluție. În Germania, s-a pus la curent cu reforma agrară făcută de regele Frederick Wilhelm al III-lea.

În conflict cu domnul
Întors în țară, Kogălniceanu a intrat imediat în conflict cu Mihail Sturdza. Obiceiul domnitorului de a vinde pe bani grei funcțiile oficiale, ca și cel de a trata țara ca pe propria moșie l-au indignat pe tânărul avocat. Câțiva ani, cei doi s-au avut ca pisica și câinele. Kogălniceanu scotea un ziar, domnitorul îl suprima. Kogălniceanu scotea al doilea ziar, domnitorul îl suprima. Și tot așa, că avocatul avea tipografie proprie. „Alăuta românească”, „Foaea sătească a Prințipatului Moldovei”, „Dacia literară”, „Arhiva românească”, „Calendar pentru poporul românesc”, „Propășirea” sau „Foae științifică și literară” au fost tot atâtea publicații scoase de Kogălniceanu, în decurs de doar 6 ani. Foile erau literare și științifice mai mult cu numele, ele fiind în esență ziare politice. A editat și un proiect de Constituție modernă, menită să înlocuiască Regulamentul Organic impus de ruși. Ideile reformatoare ale lui Kogălniceanu ajunseseră atât de periculoase pentru Sturdza, că acesta a pus recompensă pe capul lui, „viu sau mort”.

Țiganul și forța presei
Cum Kogălniceanu ținea totuși la viața lui, a fugit de mânia lui Sturdza în Bucovina austriacă, de unde s-a întors în 1849, când la tronul Moldovei a ajuns Grigore Alexandru Ghica, cu care s-a înțeles din prima clipă. Din acel moment, tot ce a însemnat modernizarea statului moldovean și mai apoi a celui românesc, s-a legat de numele lui Kogălniceanu. El însuși avea să spună: „Nu este nicio reformă, niciun act național unic, din care numele meu ar fi absent. Toate legile importante au fost făcute și contrasemnate de mine”. Nu era aroganță, ci purul adevăr. Scurta domnie, de doar patru ani, a lui Ghica a fost urmată de căimăcămia lui Teodor Balș, vechi prieten al lui Kogălniceanu. În total, au fost astfel 7 ani în care Kogălniceanu a făcut aproape tot ce a vrut. Așa s-a ajuns la desființarea robiei țiganilor, în 1855. Aici s-a văzut pentru prima oară puterea presei. Kogălniceanu a publicat poveste adevărată a unui țigan moldovean, însurat cu o franțuzoaică. Țiganul era robul familiei Cantacuzino, care refuza să-l elibereze. Disperat, omul și-a ucis soția, apoi s-a sinucis. Această poveste l-a făcut pe Ghica să semneze decretul de eliberare a robilor, scris de Kogălniceanu. Pe banii domniei, omul nostru a publicat Letopisețul Țării Moldovei și Cronica lui Gheorghe Șincai. A redactat prima lege a presei și legea privind reformarea corpului slujitorilor, adică legea de înființare a jandarmeriei.

Legi importante
Alegerea Divanului ad-hoc, în 1857, i-a asigurat lui Kogălniceanu (foto) tribuna politică de care avea nevoie. Deși el însuși boier, a impus, după un discurs fulminant, adoptarea unei legi care a abrogat privilegiile și scutirile de taxe ale marii boierimi. Altfel, boierii au fost și ei supuși legii serviciului militar obligatoriu, redactată de o comisie din care făcea parte și Kogălniceanu. Atunci a fost adoptată și prima lege a libertății religioase, care desființa discriminarea neortodocșilor din Moldova. Kogălniceanu nu a reușit însă atunci să determine adoptarea unei legi a reformei agrare. A pus-o la sertar și a așteptat. A reușit totuși să determine adoptarea unei noi legi a corvezilor, care limita îndatoririle țăranilor față de boieri.

L-a propus pe Cuza
Tot în 1857, Kogălniceanu l-a propus ca viitor domn pe Alexandru Ioan Cuza. Partida națională, care milita pentru unire, nu avea un candidat. De fapt, avea chiar prea mulți, Kogălniceanu venind cu ideea unei variante neutre, care să supere în aceeași măsură pe toată lumea. Firesc, l-a propus pe Cuza, care-i era prieten și cu care mergea împreună la băut și la femei. Doar că restul lumii nu știa asta.

A fost prim-ministru
Alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate a fost o nouă ocazie pentru Kogălniceanu să-și impună ideile. A determinat stabilirea capitalei la București, fapt pentru care moldovenii nu aveau să-l ierte niciodată. Ca ministru al afacerilor interne, Kogălniceanu a propus în 1862 desființarea corvezilor țărănești. Legea nu a fost promulgată de domnitor, dar a stat la baza viitoarei reforme agrare. În 1863, ca prim-ministru, Kogălniceanu a propus legea secularizării averilor mănăstirești. O treime din terenul arabil din Moldova și un sfert din cel al Țării Românești a intrat astfel în proprietatea statului. Un an mai târziu, o bună parte din el a fost împărțit țăranilor, în cadrul reformei agrare. Restul a fost luat de la marii boieri, țăranii urmând să-l plătească în rate. La presiunea boierilor, Cuza a propus un moratoriu de trei ani, timp în care urma să se pregătească aplicarea legii. La presiunea lui Kogălniceanu, legea a fost aplicată imediat, iar domnitorul a citit proclamația „Către locuitorii sătești”. Zeci de ani, aceasta a rămas atârnată în casele țăranilor pe peretele de la răsărit, alături de icoane.

Apogeul carierei
Prima parte a dictaturii lui Cuza, între 1864 și 1865, au reprezentat vârful carierei lui Kogălniceanu. Atunci a fost adoptat Codul Civil, rămas în vigoare și azi, prima lege a educației sau legea monopolului de stat asupra tutunului și alcoolului. Deși el însuși prea puțin moral, Kogălniceanu i-a reproșat lui Cuza relația cu Maria Obrenovici, ceea ce i-a atras dizgrația. Kogălniceanu avea totuși dreptate: una era să ai câte o aventură pe săptămână, alta să-ți aduci amanta la Palat. Totuși, ani mai târziu, Kogălniceanu avea să fie cel care s-a dat peste cap să aducă în țară osemintele fostului domnitor, reînhumate la Ruginoasa.

A murit la Paris
Kogălniceanu a revenit pe scena politică în timpul lui Carol I, tot ca ministru al afacerilor interne, apoi al afacerilor externe, calitate în care a citit Proclamația de Independență, în 1877. După război, a condus delegația română la Congresul de la Berlin, care a recunoscut independența țării. În 1880, a devenit primul ambasador român la Paris. Ultimii ani din viață și i-a petrecut cu pasiunea vieții sale, istoria. A publicat zeci de lucrări inedite, a promovat descoperirile arheologice aflate încă la început în Dobrogea, a colecționat documente străine referitoare la țările române. A murit la 74 de ani, la Paris, în urma unei operații reușite. Clasic, nu? Operația a reușit, pacientul este mort.

Interiorul casei din Copou

Mormântul e gol
Ce a rămas în urma lui, în afara unei biblioteci întregi de lucrări, publicații și legi? Nu mare lucru. Aeroportul militar din Constanța îi poartă numele. La fel, o stradă din Chișinău și un sat din județul Iași. A rămas casa lui din Copou, transformată în muzeu. A rămas statuia din fața Universității, ridicată la 20 de ani de la moartea sa. A rămas și mormântul din cimitirul Eternitatea. E gol, de zeci de ani. Un cadru didactic de la Universitatea „Al.I. Cuza” își amintea acum câțiva ani că în vremea studenției a intrat în cripta lui Kogălniceanu, care era complet goală. Acum câțiva ani, cripta era folosită pur și simplu ca magazie. La 160 de ani de la Unire, nu știm dacă osemintele artizanului ei mai există.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *