Îngrozitor: la fiecare 30 de secunde, o româncă este bătută de partenerul ei

Metropola

Știți că suntem optimiști din fire și că ne place să vedem partea bună a lucrurilor, chiar și în chestiile cele mai nasoale. Sunt însă momente când tot optimismul ni se duce de canal și începem să ne întrebăm în ce lume trăim. A auzit întreaga țară de tragedia de la Brașov, unde un om aparent normal, dar de fapt sărit de pe fix și-a ucis soția și cei doi copii, ca să-i ajute chipurile să ajungă într-o lume mai bună. Nu ne băgăm în partea de delir mistic, cu vizite la mănăstire, cu teoria îngerilor și alte asemenea. E treaba psihiatrilor să vadă cât a fost credință și cât nebunie în gestul lui. Noi ne gândim la altceva. Oricât de dezaxat ar fi un om, cei 7 ani de acasă nu se uită niciodată. Nu faci decât ceea ce, în adâncul inimii, ți se pare măcar acceptabil. Concret, dacă nu ai fost bătut acasă copil fiind, violența va fi ultimul tău gând în materie de educație a propriului fiu. La fel, dacă nu ai văzut sau auzit de soții bătute de soți, probabil nici tu nu vei ridica mâna în timpul unei cerți. În fond, cea mai mare parte a educației noastre înseamnă imitarea unor gesturi sau comportamente întâlnite la alții. Iar din păcate, violența în familie face ravagii la noi. Cât de gravă este situația, unde trebuie acționat și de către cine vom încerca să vedem împreună.

Doar o mică parte se raportează
Între studiile oficiale și realitate este o diferență ca de la cer la pământ. Trei românce din 10 declară că au fost agresate fizic, psihic sau verbal după împlinirea vârstei de 15 ani. Se estimează că la fiecare 30 de secunde, o româncă este bătută de partenerul ei, ceea ce ar însemna peste un milion de cazuri anual într-o țară de nici 20 de milioane de locuitori. Statistica oficială spune însă altceva, poliția recunoscând totuși că este vorba doar de vârful aisbergului, adică cifrele raportate sunt mult mai mici decât cele adevărate. Concret, se admite oficial că doar un viol din zece este reclamat și că doar o bătaie „casnică” din 50 sau chiar 100 duce la o reclamație la poliție. De regulă, atunci când se termină cu o internare la urgențe. Chiar și vârful aisbergului este însă îngrijorător. Anul trecut au fost raportate poliției peste 20.000 de cazuri de violență familială. În pofida așteptărilor, nu e vorba de „viața la țară” sau de tradiția vasluiană din folclor. Aproape 11.000 de cazuri de violență au fost raportate în mediul urban și doar ceva mai mult de 9.300 au avut loc la sate. Știm, se poate spune că în mediul rural violența familială este mai rar reclamată, dar până vedem niște cifre clare, ideea asta este tot folclor.

Tablou sumbru
În proporție de 92%, agresorii sunt bărbați adulți, în 83% dintre cazuri actul de violență consumându-se la domiciliu. Asta înseamnă însă că în 17% din cazuri, deci în aproape o cincime din situații, agresorul nu a avut nicio reținere că se află într-un loc public. Și mai înseamnă că nici femeile nu sunt chiar îngeri: în 1.588 de cazuri, agresorul a fost femeia adultă. Totodată, în 20% din cazuri, victima a fost bărbatul adult. În două treimi din cazuri, autorul agresiunii a fost soțul/soția sau partenerul/partenera. În mult mai puține cazuri a fost vorba de copil sau părinte. Nu mai intrăm în alte detalii, pentru că tabloul este destul de sumbru și așa. Mai menționăm doar că numărul cazurilor de loviri și violență în familie a crescut cu aproape 10% într-un singur an, adică între 2016 și 2017. Sperăm totuși că acest lucru înseamnă că victimele prind curaj și reclamă tot mai des, nu că fenomenul în sine ar fi în continuă agravare.

Alții sunt și mai violenți
Poate în pofida aștepărilor date de imaginea pe care ne-am format-o singuri, să știți că situația la noi nu este nici pe departe cea mai gravă din Europa. E drept, statisticile europene insistă pe femeia ca victimă, fără a urmări decât rareori tabloul complet al violenței în familie. Totuși, după statisticile europene, România se află abia pe locul 8 în acest top. Nu e un loc onorabil, dar tot e altfel decât se întâmplă de obicei, adică să fim ultimii, la paritate cu bulgarii. E drept, și în acest top suntem aproape la egalitate cu bulgarii, unde 23% dintre femei au fost bătute de partener, față de 24%, în România. Totuși, în Suedia, procentul femeilor bătute ajunge la 28%, în Finlanda, la 30%. În Danemarca, chiar 32%. Asta, deși noi avem în general impresia că țările scandinave sunt cele mai civilizate. De fapt, în Danemarca, peste jumătate din femei au fost victime ale violenței, fiind agresate fie de partener, fie de o persoană străină. La noi, procentul global este de „doar” 30%.

Jale în Moldova
Din păcate, Iașul nostru pare hotărât să confirme șabloanele cu moldovenii violenți și bețivi. Iar acest lucru rezultă din chiar numărul celor care au apelat la principala formă de apărare oferită de stat, așa-numitul ordin de protecție. În decurs de cinci ani, adică de la înființarea prin lege a ordinelor de protecție în 2012 și până în 2016, la nivel național au fost depuse peste 15.000 de cereri de emitere a unui astfel de ordin. Cele mai multe au fost înregistrate la Iași, respectiv 755. Pe locurile doi și trei, județele Bacău și Vaslui, cu 730, respectiv 713 solicitări. Cele mai puține solicitări au fost la Caraș-Severin și Harghita, cu 79, respectiv 82 de cereri. Am spune că ieșencele noastre sunt mai informate și de asta apelează mai ușor la lege, dar ar însemna să ne îmbătăm cu apă rece. E greu de crezut că o ieșeancă este de zece ori mai la curent cu posibilitățile pe care i le oferă legea decât o femeie din Caraș-Severin sau Harghita.

Sistem ineficient
De altfel, ordinele de protecție sunt aproape inutile, fiind eficace doar împotriva unui agresor mai slab de înger. Durata procedurilor este infernal de lungă, deși ele sunt definite prin lege ca „urgente”. Pentru judecătorii noștri, urgența poate însemna însă și 175 de zile, adică aproape șase luni, până când cererea este pusă efectiv pe rol. Încă pe atât durează judecarea dosarului. Odată ordinul semnat de judecător, mai trec câteva luni până ajunge efectiv la Poliție pentru a fi aplicat. Adică un an și mai bine victima locuiește în aceeași casă cu agresorul. Chiar după aplicarea sa efectivă, ordinul de protecție nu reprezintă altceva decât o bucată de hârtie. Nimeni nu păzește efectiv victima și nu verifică dacă agresorul nu cumva îi dă târcoale în continuare. Mai mult, legea limitează aplicabilitatea ordinului la cuplurile care gospodăresc împreună. Adică poți scăpa de soțul sau prietenul agresiv. Dar ce te faci cu fostul soț sau fostul iubit? Mai mult, doar puțin peste 40% dintre cererile de emitere a unui ordin de protecție au fost și aprobate, deci o victimă a violenței din familie are mai multe șanse să fie considerată ca o simplă procesomană care nu are altceva mai bun de făcut decât să se plimbe prin tribunale.

Problema vitezei de reacție
Nu este în gândul nostru să-i scoatem vinovați pe judecători pentru faptul că, de exemplu, o ieșeancă a fost bătută până a născut, așa cum s-a întâmplat acum două luni la Ciurea. Dimpotrivă. În ianuarie, magistrații Tribunalului Iași au decis, interpretând cât au putut de larg definiția dată de Parlament pentru a o face să corespundă logicii, că legea pentru combatearea violenței în familie se aplică și celor care nu conviețuiesc. Nu intrăm în detalii, pentru că e vorba de un caz intens mediatizat. Menționăm doar că era vorba de un ordin de protecție cerut de o avocată împotriva unui coleg din Barou cu care avusese o relație amoroasă. E un început, în care magistrații din teritoriu completează lipsurile legii. Problema vitezei de reacție rămâne însă. Codul de Procedură e cod de procedură și nu poți trece peste termenele incluse în el, iar volumul de muncă al instanțelor noastre e cel care este.

Cu aplicabilitate imediată
Nu am amintit degeaba cazul de la Brașov, deși nu se încadrează chiar în ceea ce înțelegem în mod obișnuit prin violență în familie. A trebuit să apară o crimă, ca violența din familie, mai ales cea extremă, să intre în atenția legiuitorului român. Un proiect de lege recent aprobat de Guvern și care urmează să treacă și prin Parlament este menit să completeze actuala legislație în domeniu. Conform acestuia, polițistul poate emite un ordin de protecție provizoriu cu aplicabilitate imediată atunci când este chemat să intervină pentru a curma un scandal familial. Polițistul va avea dreptul să intre în apartament, chiar dacă el este proprietatea agresorului, să-l salte de guler pe cetățean și să-l dea afară, chiar cu forța, după ce îi aduce la cunoștință că-l ia naiba dacă se mai apropie de nevastă-sa. Unde doarme, îl privește. Ordinul de protecție provizoriu trebuie confirmat de procuror și va avea o valabilitate de doar 5 zile, dar el poate fi prelungit de oricâte ori este necesar, până la emiterea unui ordin de protecție definitiv. Încălcarea lui înseamnă pușcărie de la o lună la un an. Respectarea ordinului de protecție provizoriu sau definitiv va fi asigurată prin obligarea agresorului de a purta o brățară electronică monitorizată permanent.

Varianta brățării
Soluția nu este nouă. De fapt, ne miră că nu a fost aplicată mai demult. Brățările electronice au fost inventate în anii ’60. Primul program oficial de monitorizare electronică a fost demarat în 1983, la inițiativa unui judecător din New Mexico, iar de atunci încoace folosirea lor s-a extins în numeroase țări ale lumii. În Olanda, ideea este atât de mult aplicată, încât s-a ajuns chiar la golirea unor pușcării. De ce să cheltuiești inutil banii contribuabilului pentru a ține un bețiv la răcoare, când îi poți impune să se miște doar pe o rază de câteva sute de metri, până la serviciu și înapoi și să trăiască pe banii lui? Pușcăriile olandeze au început să fie închiriate altor țări, care sunt în deficit de locuri de „cazare”. Și nu, nu a crescut infracționalitatea prin lăsarea unora în libertate. Firește, nu ne așteptăm ca ideea să facă minuni în România imediat după aplicarea ei. Dar este cea mai la îndemână soluție în afara angajării a mii de polițiști doar pentru a supraveghea bătăușii.

Contradicții
Soluția definitivă nu poate fi, desigur, decât schimbarea mentalității, a conceptului de „familie tradițională”. Trei sferturi dintre români consideră inacceptabil să-ți bați copilul. Doar că 90% dintre aceiași români consideră ca „bătaie” doar loviturile cu bățul sau cureaua care-l bagă pe copil în spital sau măcar îi lasă vânătăi serioase. Așa, „o pălmuță nu-i strică”. Doar că așa învață că nu e nicio problemă să folosești violența „controlată” ca argument. Și încă nu am cunoscut adultul băut care să-și poată controla forța loviturilor ca să rămână „doar așa, o pălmuță”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *