Cămaşa de borangic e cea mai şic. Alina Apostol şi Dan Niţă, doi primari iubitori ai tradiţiilor strămoşeşti

Satiră cu ștaif

Nici o sărbătoare populară nu trece neobservată de primarii comunelor ieşene, cu atât mai mult Sânzienele, traduse mai nou în Ziua iei româneşti. Tradiţionalul port popular a fost îmbrăcat pe 24 iunie şi de Alina Apostol şi Dan Niţă, gospodarii liberali ai comunelor Ciorteşti şi Miroslava. Un cuplu relativ nepotrivit: ea, tânăra primăriţă activă şi ţepoasă a unei aşezări aflate la polul sărăciei, iar el, primarul uns cu toate alifiile al unei comune putrede de bani, blazat şi greoi ca orice urs stăpân pe borcanul cu miere. Dar ia românească uneşte spiritele rurale, indiferent de zestrea materială a acestora, născând dialoguri precum cel de mai jos.

Alina Apostol: Hai, dom’ primar, serviţi o vişinată, un antreu, ceva, că doar e sărbătoare. Nu e chiar ca la Afterhillsul matale, dar avem şi noi fanfară, facem şi-o horă bătrânească, oleacă de atmosferă ca la noi, la ţară.
Dan Niţă: S-avem pardon, coana preoteasă, Miroslava are douăj’de mii de locuitori, nu e chiar un sătuc uitat de lume. Iar dacă mă urc pe coama dealului, văd Iaşul la picioarele mele. Câţi primari din judeţ au satisfacţia asta, ia zi?

Aşa e, dom’ Niţă, nu toţi am avut norocul matale, să ne naştem primari în coasta Iaşului. Uite, eu am fost hărăzită, precum îmi spune şi numele, să fiu apostol în deşertul de la Ciorteşti, unde s-a ales praful de tot şi toate, la propriu.
Doamnă, fiecare îşi duce crucea cum poate. Eu am fost în PDL şi când ne-a părăsit Mesia, adică dom’ Băsescu, am luat şi eu calea bejeniei spre PNL. Şi apoi, credeţi că-mi este uşor să încasez un sac de bani de la Metro sau Delphi şi să nu ştiu ce să fac cu ei? Nu ştiu pe ce să-i cheltui mai întâi. Miroslava a ajuns deja cât un oraş, iar eu încă nu am făcut nimic pentru necesităţile unei aşezări urbane.

Vedeţi cum vă încearcă cel de sus? V-a dat banul pe mână, şi acum vă ispiteşte cu tot felul de gânduri negre. Nu mai bine în sărăcia mea de la Ciorteşti? Din puţinul pe care-l avem, am clădit o şcoală pe care o dau acuşi în folosinţă. Dar să lăsăm amărăciunile astea deoparte şi să ne bucurăm de sărbătoarea iei româneşti!
Nici măcar de asta nu mai am chef, doamnă. După două ediţii de sonorităţi Afterhills, credeţi că mai tresar când aud vreo sârbă? Asta e, mi-am pierdut simţul vetrei strămoşeşti, al tradiţiilor din bătrâni. Ce mă fac, coană preoteasă?

Veniţi la Ciorteşti, pe şantierul şcolii. Cu o mistrie şi-o găleată de var în mâini, să vedeţi cum redescoperiţi munca şi amarul vieţii la ţară!  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.