Aflarea în treabă ca fenomen social. Intelectuali cărora le place să joace cu cărţile pe masa de prânz

Iașul sub lupă

Iaşul geme de tot soiul de manifestări cu tentă mai mult sau mai puţin ştiinţifică, organizate anual şi desfăşurându-se pe durata a vreo două – trei săptămâni, să aibă toată lumea timp să savureze pişcoturile şi sucurile de la bufetul de protocol. Zilele Asistenţei Sociale fac parte din această serie de simpozioane dedicate oamenilor care îşi permit să piardă timpul cu eleganţă şi un mic ştaif intelectual. În cadrul ediţiei din acest an, doi exponenţi ai mediului academic, profesorii universitari Vasile Astărăstoae şi Nicu Gavriluţă, s-au întâlnit cu prilejul unei lansări de carte numită “Boala ca fenomen social”, ocazie cu care au purtat un scurt dialog.

Vasile Astărăstoae: Ce faci, Nicule? Ai gustat aperitivele astea cu somon şi avocado? Ţi le recomand, ai încredere. Sunt proaspete, eu tot mănânc de jumate de oră şi n-am nici pe dracu’.
Nicu Gavriluţă: Mulţumesc, Vasile, dar tocmai vin de la altă lansare, nu mai ştiu titlul cărţii, dar au avut nişte saleuri grozave, ţi se topeau în gură. De fapt, sub ce auspicii se desfăşoară evenimentul de azi? Vreau să zic două cuvinte şi trebuie măcar să ştiu genericul manifestării. Eclerul ăsta mi-l laşi mie?

Da, te rog, eşti invitatul meu. Despre carte, ce pot să-ţi spun, e scoasă la editura unui amic din Suceava. Ceva cu boală, domeniul meu, şi cu sociologie, specialitatea ta. Practic, autorul a ştiut să se orienteze, dar păcat că s-a limitat la doar două domenii ştiinţifice. Putea să fie ceva de genul Boala ca fenomen social în mediul de afaceri din Munţii Apuseni”, şi atingea astfel patru zone de interes: medicina, sociologia, economia şi geografia.
Ai dreptate, ăsta e un nou semn că nu mai există cercetare ştiinţifică pluridisciplinară de calitate. Hm, eclerul ăsta are un gust cam ciudat. Mai bine încerc un sondaj pe eşantionul ăsta reprezentativ de fursecuri. Cum îţi spuneam, nu mai avem oameni de ştiinţă care să pătrundă în foietajul subiectului, sub crusta înşelătoare a aparenţelor cofetăreşti.

Iar acest lucru se simte pe an ce trece. Nu mai poţi purta un dialog academic de ţinută, pentru simplul motiv că toată lumea e cu gura plină. Noroc cu limbajul trupului, nedrept de puţin exploatat de către marile spirite universitare, dar care, uneori, rămâne singurul mijloc de a face o comunicare ştiinţifică simplă şi clară, prin atât de naturalul gest din degete prin care îi ceri ospătarului să mai aducă o apă minerală la prezidiu. Asta e, suntem tot mai puţini la masa marilor idei. Dă-mi mie eclerul ăla, am experienţa atâtor ani de anatomie patologică încât ştiu exact câtă otravă pot băga în mine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.