În fiecare zi, la Iași este abandonat câte un copil. Anul trecut s-a finalizat doar câte o adopție pe săptămână

Reflector

În 1990, imagini terifiante din orfelinatele românești șocau lumea civilizată. Era greu de crezut că, la sfârșit de secol XX, într-o țară europeană și încă într-una care-și făcuse un titlu de glorie din „grija față de om”, se mai puteau petrece atrocități precum cele din lagărele naziste. Scandalul internațional a plecat de la imaginile filmate în Căminele spital pentru minorii nerecuperabili de la Cighid și Păstrăveni și în cel pentru minori deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației. În aceste trei unități „spitalicești” se estimează că au murit 771 de copii în perioada 1966-1989, mulți fiind uciși în bătaie sau de boli care puteau fi prevenite. La nivelul întregii țări, numărul victimelor din sistemul de „protecție” a copilului a fost estimat de specialiști la peste 10.000. Situația prezentată de presa străină era atât de șocantă, încât prima reacție a României a fost de a o nega. Dezmeticirea a durat ani buni, dar până la urmă s-a acceptat ideea că avem o problemă și trebuie să o rezolvăm. S-a rezolvat sau mai avem de lucru?

Revoltător
Sistemul de protecție a copilului dinainte de 1989 se baza pe un ansamblu de cămine tip internat în care erau cazați copiii, până la împlinirea vârstei de 18 ani. Existau cămine pentru copii abandonați pur și simplu, pentru copii cu handicap fizic sau pentru copii cu retard mintal. Imaginile de coșmar apărute imediat după 1990 provin din ultimele două categorii. Erau considerați ca inutili pentru societate, așa că regimul nu-și bătea capul cu ei. Nu dădea bine la imaginea externă și nici la moralul populației să fie lăsați liberi pe străzi. Dacă trăiau însă sau mureau, conta prea puțin. De fapt, era de preferat să moară.

Niciun fel de integrare
Sistemul comunist dedicat copiilor abandonați avea câteva deficiențe grave. În primul rând, nu asigura niciun fel de integrare socială a copiilor cu handicap. Cel mult, asigura o mână de lucru ieftină pentru împletirea coșurilor sau asamblarea cutiilor de carton. În cazul copiilor „sănătoși”, creșterea lor în sistem internat îi condamna pe termen lung. Mulți dintre ei ajungeau să umple ulterior pușcăriile, pentru că la internat învățau să se grupeze în găști, să se ascundă, să mintă și să fure, să se bată. Din acest motiv ne tot pisează Europa la cap să închidem centrele mari și să le înlocuim cu centre mai mici, de tip familial. Sunt mai scumpe, dar copiii învață să trăiască într-o familie, nu într-o gașcă.

Peste 5.000
Pentru județul nostru, situația copiilor fără părinți a fost în 1990 una de coșmar. Ieșeau la iveală atâtea probleme rămase din trecut, că autoritățile noastre nu știau de care să se ocupe mai întâi. Criza economică a tranziției lăsase bugetele fără bani, încât șefii Consiliului Județean ajunseseră să-i roage pe primarii de comune să contribuie cu ce pot pentru a-i hrăni pe copiii din cămine. Situația era agravată de faptul că Iașul se afla pe primul loc în țară în privința numărului de copii abandonați sau orfani: peste 5.000.

Dispăruți fără urmă
Soluțiile aplicate pe termen scurt au fost două: apelul la organizații neguvernamentale de profil din țări cu experiență în domenii și adopția internațională. Fiecare județ, pentru că sistemul este administrat de consiliile județene, a lucrat cu cine a găsit. Au existat unele exemple de succes, dar parcă au apărut mai multe probleme decât s-au rezolvat. Unele fundații nu erau altceva decât paravane pentru rețele de pedofili. Adopțiile se făceau haotic și nu se urmărea ce se întâmplă ulterior cu copiii. La începutul anilor 2000, autoritățile ieșene nu reușeau să dea de urma a 120 de copii adoptați în străinătate. De unii, nu se știe nici azi ce s-a ales.

„Părinți” profesioniști
Ca și în alte situații, modelul european a fost soluția aplicată până la urmă. Cu bani europeni, firește. Centrele cu sute de copii internați au început să fie închise și înlocuite cu complexuri de vile destinate unui număr de 5-6 copii fiecare. Diferența, după cum am mai spus, este esențială, copiii învățând să trăiască în grupuri mici, sub supravegherea unui asistent. O familie-surogat. În paralel, s-a dezvoltat sistemul asistenței maternale, adică încredințarea copiilor către „părinți” profesioniști, trăind deci în același tip de mediu ca și copiii noștri. În maternități au început să se țină mini-cursuri cu mamele, pentru a preveni abandonarea copiilor. Iar pe lângă asociațiile de profil, în acest joc au intrat cu entuziasm și reprezentanții Bisericii.

Rezultate bune
Iar rezultatele au fost spectaculoase. De la 5.000, s-a ajuns la doar vreo 3.000 de copii în sistemul de protecție. Cei 2.000 lipsă reprezintă 2.000 de abandonuri mai puțin. Din 24 de centre de plasament, au mai rămas 14, cu un total de doar 751 de copii. Un număr de 880 de copii se află în așa-numitul „plasament familial”, adică în grija familiei extinse. O rudă de până la gradul IV are grijă de copil, beneficiind de sprijinul statului. Numărul copiilor aflați în plasament la asistenți maternali a crescut constant, ajungând la 1.398. Printre ei, chiar 24 de copii sub un an și 98 de copii între unul și doi ani. Mulți dintre copiii cu handicap au rămas în familii sau se află în asistență maternală. Din 3.132 de copii cu handicap din județ, doar o zecime se mai află în centrele de plasament.

Încă probleme mari
E totul roz? Nici pe departe. Sistemul are încă hibe, inclusiv unele urâte de tot. Numărul „intrărilor” în sistem rămâne mare. Cam în fiecare zi, la Iași este abandonat câte un copil. Din 3.000 de copii aflați în grija statului, doar vreo 70 sunt efectiv orfani. Restul au părinți. Pentru cei care doresc să adopte un copil sunt puse atâtea piedici în numele „interesului superior al copilului”, că mulți se lasă păgubași. Anul trecut s-au finalizat doar 55 de adopții mari și late. Deci sunt abandonați de șase ori mai mulți copii decât sunt adoptați. În fine, presa a mai semnalat o problemă gravă, mușamalizată însă rapid. Din 31.000 de copii aflați în sistemul de protecție național, aproape 6.000 au primit anul trecut sedative. Vreo 400 au fost internați de cel puțin trei ori la psihiatrie în același an. Puteți crede că o cincime din copii au nevoie de pastile calmante? Sau mai degrabă sunt sedați, ca asistenții din centre să n-aibă bătăi de cap?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *