Fabuloasa poveste a Sofiei Nădejde, femeia care l-a înfruntat pe Titu Maiorescu  

Într-una dintre povestirile lui cu și despre Sherlock Holmes, scriitorul britanic Arthur Conan Doyle își imaginează personajul cercetând cu atenție o pălărie ajunsă din greșeală în mâinile lui. După modelul de lux și urmele de reparații ale pălăriei, deduce că proprietarul a fost înstărit, dar că a scăpătat. Din faptul că era prăfuită, deduce că nevasta nu-l mai iubește, ca să i-o perie. Din urmele de ceară de pe fetru, deduce că omului îi tremură mâinile, deci s-a apucat de băut. În final, punând pălăria pe propriul cap, Sherlock Holmes deduce că proprietarul obiectului era un om deosebit de inteligent: pălăria era atât de largă, încât îi aluneca lui Sherlock pe ochi. „Vezi, Watson? Un om cu un cap atât de mare sigur are ceva pe măsură care să-l umple”, e concluzia detectivului. Ce treabă are povestea asta cu Iașul despre care scriem noi? Păi, are, după cum veți vedea în continuare.

Avânt al științelor
Pe la sfârșitul secolului XVII, Iluminismul a reprezentat un avânt al științelor de tot felul. Eliberată de încorsetările religiei, gândirea omului începea să scormonească peste tot, cu setea pe care o poate da un mileniu de întuneric. Printre multele științe care au apărut atunci a fost și antropometria, care constă pur și simplu în măsurarea corpului omenesc și stabilirea de relații între rezultatele măsurătorilor și diverse alte lucruri. Calculul înălțimii unui om în funcție de lungimea pasului, de exemplu, ține de antropometrie. Iar în cadrul acesteia, craniometriei, adică măsurării în lung și-n lat a craniului, i s-a dat cea mai mare importanță. Era și firesc. Craniul e sediul creierului, care e sediul gândirii. Unele rezultate ale craniometriei sunt folosite și azi. Multe au fost aruncate la marele coș de gunoi al științei pe măsură ce s-au dovedit false. Dar în epoca lui Conan Doyle, craniometria, deși controversată, era încă acceptată ca știință. În fond, era normal să consideri că un creier mai mare înseamnă mai multă inteligență, nu?

Maiorescu, făcut șah mat
Asta spunea și junimistul Titu Maiorescu, într-o conferință susținută la Ateneul Român, în 1882. El își argumenta ideea că rolul bărbatului este să conducă, iar cel al femeii să stea la cratiță prin faptul că primii au creierul mai mare decât partenerele lor de viață. „În termen de mijloc, capacitatea ei craniană este cu 10 la sută mai mică decât a bărbatului. Din 1.000 de căpăţâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat şi numai 1.250 la femei”, spunea Maiorescu. El considera această diferență ca datorându-se muncilor diferite pe care le prestau cele două sexe. La popoarele primitive din Australia, afirma el, femeile și bărbații fac practic aceleași munci și au creiere aproape identice ca dimensiuni. „Cum am putea în adevăr să încredinţăm soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană e cu 10 la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a putea conduce o naţiune pe calea progresului şi a prosperităţii materiale”, argumenta el. Iar concluzia era, în optica de azi, aberantă: „Femeia e incapabilă de dezvoltare, oricât ar încerca să-și dezvolte inteligența, ea nu va reuși; ba chiar, cu timpul, ea se tâmpește și tinde către idiotism”. Azi, Maiorescu ar fi acuzat imediat de rasism și sexism. Atunci însă, a fost luat în serios și ascultat cu reverență. L-a contrazis un singur om. O femeie, Sofia Nădejde. În culmea gloriei sale, Maiorescu era contrazis de o puștoaică de 26 de ani. Care l-a făcut șah mat într-un articol de o logică ascuțită ca un brici, publicat în revista ieșeană „Contemporanul”.

Argument invers
Sofia Nădejde remarca simplu faptul că creierul europenilor este mai mic decât cel al „sălbaticilor”. Prin urmare, dacă legăm inteligența de dimensiunea creierului, înseamnă că, dimpotrivă, un creier mai mic este dovada unei inteligențe superioare. Deci, femeia europeană, care are creierul mai mic decât bărbatul, îi este superioară intelectual. Titu Maiorescu a luat apă în gură.

Bacalaureatul, într-un liceu de băieți
Sofia Nădejde, sora pictorului Octav Băncilă, este considerată fondatoarea feminismului românesc. Pe când eram copii, ea era însă amintită prin manuale mai mult ca socialistă decât ca feministă. Era și una și alta. Născută la Botoșani, l-a cunoscut pe când avea 18 ani pe Ioan Nădejde, cu doi ani mai în vârstă decât ea. El era născut la Tecuci, așa că s-au întâlnit pe teren neutru, la Iași. Ea abia terminase pensionul, nivelul maxim de educație pe care îl putea spera o femeie la acea vreme. Totuși, i se permisese, în mod excepțional, să-și susțină Bacalaureatul într-un liceu de băieți, după programa acestuia. L-a luat cu brio, fiind prima româncă ce a dat un bacalaureat „normal”. Ioan Nădejde terminase liceul și, pentru a-și putea continua studiile, și-a luat un job. Nu oricare, ci unul de profesor de greacă veche. La nici 20 de ani, putea să recite din Homer. În original. Avea și să devină profesor universitar mai târziu și redactor șef la „Contemporanul”. Dacă soțul ei nu ar fi fost șef acolo, credeți că Sofiei Nădejde i s-ar fi permis să polemizeze cu Maiorescu?

Atei și socialiști
Sofia și Ioan Nădejde s-au căsătorit în 1874 și, șocant pentru acea vreme, nu au făcut o cununie religioasă. Au semnat la Primărie și asta a fost tot. Amândoi erau atei. Și socialiști, pe deasupra. De altfel, ateismul și socialismul aveau să-l coste pe Nădejde catedra, fiind demis în 1881 tocmai din acest motiv. Atunci s-a apucat de jurnalism, fondând „Contemporanul”. Aici, Nădejde publica traduceri din Engels. Cu această ocazie, nevastă-sa s-a apucat să-l citească pe Marx și a devenit și o socialistă ferventă, motiv pentru care avea să intre în manualele de istorie dinainte de 1989.

Alt fel de socialism
Totuși, socialismul soților Nădejde nu semăna în niciun fel cu regimul ce avea să fie impus în România de tancurile sovietice. La sfârșitul secolului XIX, „pretențiile” socialiștilor însemnau 8 ore de muncă pe zi, o zi de repaus săptămânal și pensie de vârstă. Cereau spitale în loc de arme. Pe atunci, se muncea 12-14 ore zilnic, ziua liberă ți-o luai numai motivat și neplătit, iar pensia nu exista. Când nu mai puteai munci, trăiai din economii. Dacă le aveai. Soții Nădejde nu visau la comunismul glorios, la revoluția mondială sau alte parascovenii de acest gen. Opțiunile lor politice ar fi privite azi cel mult ca social-democrate. De altfel, mai târziu, Ioan Nădejde avea să se înscrie în PNL, despărțindu-se de socialiștii care începuseră, sub influența anarhiștilor, nihiliștilor și bolșevicilor ruși, să militeze pentru distrugerea prin violență a sistemului guvernamental și pentru schimbarea de regim. Soții Nădejde nu au stat mult în Iași. Doar vreo 8 ani, petrecuți într-o căsuță de pe Sărărie. Casa Nădejde era cunoscută ca un club literar și politic și era călcat ocazional și de poliția aflată în căutare de literatură și manifeste socialiste interzise. N-au găsit niciodată.

Prima femeie medic din România
Deși feministă până în vârful unghiilor, Sofia Nădejde a fost de fapt o femeie normală. I-a dăruit soțului său șase copii, ocupându-se de creșterea și educarea lor, așa cum voia și Maiorescu. Fiica sa mai mare, Sonia, avea să devină prima femeie medic din România. Doar că Sofia Nădejde cerea dreptul ca femeia să decidă ce vrea să facă. Să trăiască în umbra bărbatului doar dacă alege ea asta. A publicat în revista condusă de soțul ei, dar numai timp de trei ani. Pe urmă, a trecut la altă revistă ieșeană, „Evenimentul literar”, al cărei redactor șef a și devenit, în 1884, scriind și pentru „Drepturile omului”. În 1897, a condus Congresul al IV-lea al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, din care făcea parte și soțul ei. În afara articolelor polemice, a scris și nuvele ori romane, de un manierism aproape clasic. Nu găsești mult socialism sau feminism în ele. Mai degrabă, povești de viață și de dragoste. Azi, Sofia Nădejde ar fi privită ca o femeie normală, care se împarte între familie și muncă, la fel ca marea majoritate a româncelor. Acum un secol însă, normalitatea de azi era considerată revoluționară.